marți, 24 august 2010

"In ziua in care m-am iubit cu adevarat"

- scris de Charlie Chaplin



În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.
Si atunci, am putut să mă linistesc.
Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Stimă de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că nelinistea si suferinta mea emotională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viată diferită si am început să înteleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greseală să fortez o situatie sau o persoană, cu singurul scop de a obtine ceea ce doresc, stiind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiti si că nu este momentul …
Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situatii, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, ratiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Amor propriu.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, a încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber si am renuntat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place si în ritmul meu.
Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Simplitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înselat.
Astăzi, am descoperit … Modestia.

In ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viată. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Si aceasta se numeste … Plenitudine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că ratiunea mă poate însela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte pretios.

si toate acestea înseamnă … Să stii să trăiesti cu adevărat.

luni, 5 iulie 2010

Dependenta de click

De cand nu ma mai joc, Facebook a devenit plicitisitor. Nu mai am de adunat oua/struti/camile/bonusuri, nu mai am prieteni de ajutat/scufundat/tradat/muscat, nu mai am cadouri oferte unice si speciale si numai pentru tine si numai acuuuum! de dat si de primit numai pana la data aia, ai ratat data ai ratat oferta esti un bou! Da’ nu-i nimic, mai vine una uite in compensatie poti sa faci o suta de mii de clickuri aici si acolo si dincolo, si daca te-a plictisit, vino si incearca noul cel mai cool ultra extra mega joc asta e nou e trendy flendy hai prinde-l nu-l rata asta este viata ta!!!!!!!


Uuuuuffff! Cate ore/zile/saptamani pierdute! Culmea e ca imi gaseam si justificari. Fac asta pentru ca acum ma plictisesc! Fac asta ca sa vad cum se decurca prietenii! Ba nu, o fac ca sa vad ce prieteni au copiii si ce ii intereseaza si cu ce culoare isi picteaza peretii caselor virtuale…


Una mai patetica decat alta.

Iar eu nu mai am timp de nimic. Ma culc cu gandul la “recolta” pe care o s-o adun, ma trezesc cu lap-top-ul langa pat si e primul lucru pe care-l fac inainte chiar sa merg la toaleta. Nu deschid ochii bine, ci ecranul. Sa seman, sa culeg, sa plantez, sa sap, sa impushc banda, sa adun pietrele, sa adun experienta, sa imbunatatesc nivelul de aia si ailalta… de fapt nimic. Un mare nimic, consumator de timpul meu pretios. Un mare nimic care blocheaza orice alta actiune. De ce sa fac altceva, nu am decat ½ de ora la dispozitie, ia sa vad ce mai fac vacile! S-o fi copt budinca? Da’ insulica mea ce face? Ia sa vedem, ce mobila noo a mai aparut pentru pet-ul meu? Culmea a fost cand am primit SMS, da, mesaj-scris-trimis-pe-telefonul-mobil, sa fac bine si sa intru naibii odata sa adun buruienile ca se duce medalia de aur de la recolta in comun… pe cuvant, nici Warcraft nu era atat de invaziv!


Pozele sunt in dezordine, nici nu mai stiu unde le am, tiparele sunt imprastiate prin toata casa, treburile zilnice sunt aruncate de pe o zi pe alta, si facute in sila si in graba si la “minimum necesar”. Chiar hobby-ul meu preferat sta in detrimentul pixelilor colorati si aiuritori.

“n-am timp”, “sunt obosita”, “maine”.

Si maine vine si trece la fel ca azi, la fel ca ieri, la fel ca fiecare zi, aducand acumulare de frustrare si de nervi (cum poate ala sa adune atatea? Ia uite ce cotet cool si-a tras!), aducand doar un munte de oboseala si consum.


Dupa ce mi-am deconectat toate “feed-urile” de jocuri, pagina mea e goala. Sau aproape. Inainte avea actiune la fiecare moment, daca nu eram pe faza scapam cea mai noua broasca pictata, sau cel mai cool dragon cu colti de aliaj ultra mega extra…..

Inca mai primesc informatii, prin cei carora nu le ajung comunicarile automate din joc si isi mai folosesc si statusul pentru “informatii urgente” cum ar fi “cine vrea un iepure olandez” (WTF is a dutch rabbit anyway?)

Bleah!

Am ramas cu ticul cercetarii paginii principale la fiecare 5 minute. Nu ma simt bine daca nu sunt conectata si nu stiu ce se intampla. De fapt, oricum nu stiu nimic. De fapt, nu am nevoie de asta. De fapt, eu am lucruri mai importante de facut. Cum ar fi o viata frumoasa si plina de trait impreuna cu familia mea, apropiata si extinsa.


Mda. Pai, de fapt, stiam asta.

Voi stiti?


p.s. si blogo-frunzarirea extensiva consuma timp. O sa va povestesc si despre asta, despre capcanele citirii blogurilor, dar alta data. Acum trebuie sa-mi up-datez blogurile, sa gasesc cateva poze cool, sa fie postul interesant, sa incropesc repede ceva pentru blogul de craft, ca de facut n-am timp, doar sunt atatea informatii pe care “trebuie” sa le citesc, nu-i asa?

marți, 2 februarie 2010

Despre tango... consideratii vizuale

Citeam azi un blog de “scandal si voie buna”, nu-i dau numele ca se bucura prea mult. Nu comentez ce povesteste autorul acolo, insa am descoperit ceva datorita adunaturii de informatie pe care a realizat-o.

Mai exact, privind la diversele comparatii, la multele clipuri cu exemple de “asa da, asa nu”, citind nesfarsitele comentarii, m-a izbit revelator raspunsul la intrebarea de ce ai nostri nu-s ca ai lor (critica de altfel adresata de un anonim, pe pomenitul blog, ca profesorii/instructorii/dascalii nostri de tango nu-s ca ai lor).

Ah, da. Catalizatorul acestei reactii, informatia care a determinat scanteia, a fost un alt video clip. Acesta.




Am remarcat un lucru: el o asteapta pe ea, in timp ce asculta muzica. El asculta muzica. Dupa ce asculta muzica, o interpreteaza. Cand o interpreteaza, se gandeste si ce face ea, pe unde este, si cum s-o puna mai bine in valoare fara s-o dezechilibreze sau incomodeze, in timp ce asculta si interpreteaza muzica. Cam asta am vazut. Si in timp ce incercam sa pun intr-o forma comestibila aceste concepte ce se involburau prin fata ochilor mei, am realizat brusc de ce “ai nostri nu sunt ca ai lor”.

E simplu. Ai lor au foarte multi ani de experienta. Ai lor, aia admiratii si super profesionistii, aia mai putin cunoscutii, dar tot admiratii, pana si aia de care n-am auzit in viata mea, dar cine sunt eu sa stiu tot?, toti, absolut toti, traiesc tango, respira tango, mananca tango. Si in restul de timp mai fac cate ceva care sa le dea un plus in tango. Ca se numeste body awareness, yoga, balet, n-are nici o importanta. Se cauta doar ceva care sa dea un plus de valoare.

Si mai e ceva. Fiecare super “O, tu zeu!” danseaza cu cineva necunoscut la fel de bine ca mine sau ca tine. Cineva necunoscut care poate sa fie la aceeasi cota de piata de super prof, sau doar un incepator oarecare. Ei danseaza super-tare-super-bine-wow-ce-misto DOAR cu partenerul lor de dans. Cand se schimba partenerul, o jumatate de an nu-i vezi pe piata. De ce? Jelesc schimbarea? Neah. Exerseaza. Lucreaza. Danseaza. Aceste experiente traite si insusite pana la nivel corporal le faciliteaza adaptarea. Ei sunt obisnuiti sa se adapteze mult mai repede. De aceea, un super maestru va dansa mai bine cu o necunoscuta la o milonga decat un obisnuit al locului, desi poate ca obisnuitul locului va dansa mai spectaculos decat “maestrul” cu fetele pe care le cunoaste...

Pentru fete e mai usor, in sensul ca fiecare are particularitatile ei si trebuie doar sa fie foarte, foarte ascultatoare. Nu cu urechile de auzit, ci cu urechile de tango ;).

Ce nu au ai nostri? Pai, am zis, experienta. Experienta de a se adapta usor, si, mai important decat tot, experienta de a sti ca FIECARE PARTENERA ARE STILUL EI. Pasul ei. Rasucirea ei. Dansul ei. Si de aceea, nu e important sa crosetezi artistic, demonstrand stiinta de figuri (din cap), ci este esential sa determini, ca leader, ce poti face cu partenera din dansul respectiv, pe melodia respectiva.

Concluzionand: Baieti, invatati sa dansati cu fiecare fata individual, si nu cu “fetele” in general. Fetelor, aveti individualitate, nu trebuie sa va fie rusine de asta, si nu mai incercati sa fiti uniforme, conform cu cerintele diversilor (ce dau sfaturi in timpul dansului, al milongii, al practicii si pe oriunde se mai intampla sa fie), care cerinte, fie vorba intre noi, sunt la fel de individuale ca si capetele sfatuitorilor....

luni, 1 februarie 2010

Long way up - ziua 8

Povestea merge mai departe. Am parasit Mo i Rana pe la orele pranzului, dar asta in nord nu mai conteaza atat timp cat la miezul noptii vara poti conduce la lumina soarelui. Primul popas a fost la trecerea Cercului Polar de Nord, unde am marcat locul cu steagul Romaniei. Tot acolo ne-am primit si diplomele ce atesta ca am trecut linia imaginara ce delimiteaza zona Pamantului unde, in jurul solstitiului de vara, soarele nu apune niciodata pentru cateva zile, fenomen cunoscut ca "ziua polara". Locul nu este deosebit prin peisaj, fiind un platou inalt inzapezit mai tot timpul anului, ci datorita semnificatiei geografice. Exista chiar si o gara in care trenul opreste pentru ca pasagerii sa poata cobora pentru poze, suveniruri sau diploma.
Mai departe drumul spre Bodo, pe care l-am parcurs voiniceste intrucat trebuia sa prindem ultimul feribot spre Moskenes, a fost mirific. Vai de rauri, coasta de fiorduri, poduri suspendate si tuneluri, toate presarate cu viraje ce innebunesc orice impatimit al motorului. Acelasi drum l-am parcurs si in 1996 in sens invers, dar pot spune ca din saua motocicletei este incomparabil mai frumos, "prietenii stiu de ce". Am reusit sa ajungem la timp sa ne imbarcam pentru traversarea catre Arhipelagul Lofoten. Consider, si aici puteti sa ma contraziceti, ca Lofoten-ul este cea mai frumoasa parte a Norvegiei chiar daca Nordkapp-ul, cu exclusivismul lui, atrage mai multi turisti. Sper ca si pozele sa vina in sprijinul celor afirmate mai sus.



duminică, 31 ianuarie 2010

Lumina din ochii tai...

...melancolie duminicala... ;)



Ioan Gyuri Pascu-Lumina din ochii tai

Nici cerul prea senin
Potop de stele
Nici luna marilor
In gand cu ele
Nu-s ca lumina din ochii tai

Nici roua zorilor
Lucind pe petale
Nici soarele de sus
Cu razele sale
Nu-s ca lumina din ochii tai

Trestii subtiri de speranta
Sovaind la orice-adiere
Suntem in fata iubirii
Cadem prea curand
Robi amintirii

Eu traiesc zilele de-altadata
Si nu mai stiu ce-i prezentul, si nu stiu
De exista un timp al iubirii
Sau doar timpul trecut, al amintirii

Nici luna din visul meu
Tristete in noapte
Nici luminosul crin
Nascut din soapte
Nu-s ca lumina din ochii tai

Nici fulgerul cumplit
Al amintirii
Nici lacrimi ce platesc
Tribut iubirii
Nu-s ca lumina din ochii tai

Trestii subtiri de speranta
Sovaind la orice-adiere
Suntem in fata iubirii
Cadem prea curand
Robi amintirii

Eu traiesc zilele de-altadata
Si nu mai stiu ce-i prezentul, si nu stiu
De exista un timp al iubirii
Sau doar timpul trecut, al amintirii

Nici luna din visul meu
Tristete in noapte
Nici luminosul crin
Nascut din soapte
Nu-s ca lumina din ochii tai
Nu-s ca lumina din ochii tai

miercuri, 27 ianuarie 2010

Long way up - ziua 7

Ziua 7 a marcat etapa Trondheim - Mo i Rana. A fost o zi relaxanta, cu drumuri virajate pe vai frumoase. Am intalnit norvegieni ce pescuiau linistiti in ape repezi de munte.
Am trecut apoi granita imaginara si am patruns in tinutul numit "Nord Norge", tinut cu un aer aparte de liniste si basm. Si astazi ma trec fiori cand ma gandesc la peisajele insorite pana in miez de noapte, dominate de reflexiile aurii ale zapezii arse de soarele ce apunea si rasarea totodata.
Ne-am cazat la un hotel in Mo i Rana, iar la restaurant am stins berica in acorduri de pian, spre finalul serii (as putea sa-i spun dimineata) afland si ca pianistul e roman de-al nostru...



A fost odata ca niciodata...

... o fata. Care s-a sucit, s-a invartit, si dupa ce s-a uitat luuung in stanga, luuung in dreapta, si mai luuuuung inapoi, a decis ca, pen...