marți, 25 martie 2008

Am o prietenă


Am o prietenă. Şi n-aş fi menţionat-o, pentru că nu e singura, dacă nu ar fi început şi ea şcoala. Şi numai că a început şcoala, dar o dată cu trickerul meu îi luăm şi ei o bicicletă:



Aşa că vom fi două zbârnăitoare prin oraş. Păzea! Promit solemn că în două săptămâni ies pe stradă, cu ce-o fi, pentru că între timp m-am împrietenit şi cu diversiunea, bine de tot, urmează fazerul la drum şi tricky în oraş.

Am ieşit duminică până la Cheia. Un Fazer de 1000, un FJR, un GSXR de 600, şi-un chopper, 2V, 850 cc.... Ce plictisealăăăăăă! ori chopper-ul nu putea, ori pilotul lui era easy rider, cert e că peste 100 n-a trecut nici picat cu ceară. Îmi lipseau andrelele, aş fi croşetat măcar o jumătate de pulover ;). În ritmul în care s-a mers, m-aş fi plictisit şi dacă eram eu pilot :D. Aşa că, dacă alţii pot, şi eu pot măcar la fel. După Austria, nu mai merg decât pe două roţi.

duminică, 16 martie 2008

Mai mic sau mai mare?????

Mă lupt cu draga mea motocicletă. Şi constat că mi-e frică de ea. Ca atare, în afară de exerciţiile de acomodare cu „monstruozitatea sa”, pe care le fac in poligon, o să ies pe stradă... cu un tricker.

L-am găsit. E frumuşel, mic şi atât cât trebuie de nervos. Uşor, categoria pană, exact ce-mi trebuie pentru „minunatul” trafic din Bucureştiul nostru iubit. Peste două săptămâni o să-l am, şi o să pot să încep să „mă dau” la modul serios, de câte ori pe zi va fi loc de asta. Iar Fazerul... ei bine, rămâne de vazut cum va fi relaţia noastră la sfârşitul săptămânii viitoare. Sper să ne împrietenim. N-am de gând să-l dau, fie şi pentru simplul motiv că nu mai vreau să fiu pasager în lungile drumuri pe care le vom face peste vară. Apropo, nu mai plecăm la drumul combinat Muggelo cu Catalunia. Merem doar la Catalunia, cu avionul, cu conserva. Din păcate, restricţiile job-urilor şi-au spus cuvântul: a trebuit să alegem unele ieşiri în favoarea altora. Într-un fel, nu-mi pare rău, pentru că vroiam din tot sufletul să merg pe motorul meu şi acum sunt mai convinsă decât în iarnă că n-aş fi făcut faţă. În schimb, primesc un tricker, o excursie scurtă în iunie în Grecia şi una la Misano în august, combinată cu câteva zile de plajă pe coasta dalmată. Poate în oraşul acela cu nume jenant? Ei, mai e timp până atunci.

Între timp, mă dau în poligon cu Diversiunea ( pe care cu onor am tăvălit-o la prima ieşire). Fiecare motoretă am pus-o jos la primul contact cu ea, n-am iertat-o pe nici una până acum. De asta nici nu vreau să scot Fazerul pe stradă. Mi-e frică de „Gigi” din trafic.

Un amic m-a testat întrebându-mă dacă nu vreau să-i încerc Hondiţa. Hornet, frumuşică, nu pare grea şi nici foarte rigidă. Am scăpat elegant pretextând că n-am casca mea şi că nu pun alta în cap, din principiu. Adevărul e că nu m-aş fi urcat pe ea nici dacă aveam armură. Mi-e frică de trafic. De fapt, mi-e frică de repercursiunile pe care orice bâlbă pe motor le poate aduce atunci când eşti „zmeu” pe stradă.

Ei, şi când am început să trag de bătrâna doamnă a fost la fel. Cu timpul, am evoluat. O sa fie bine, ştiu eu. Aştept cu interes sfârşitul săptămânii viitoare, şi apoi începutul lui aprilie: o sa am trickerul şi atunci să vezi zbârnâială prin oraş!

luni, 10 martie 2008

Nu sunt singura pe lume

Credeam că sunt singură pe lume. Credeam că în ţara noastră nu se practică decât lucrul manual moştenit din moşi strămoşi (ei, pentru că aşa e expresia, nu pentru că bărbaţii ar avea prea mult de a face cu cusutul-ţesutul-lucratul tradiţional). Credeam că sunt singura care nu-şi găseşte cele necesare şi care are o nelinişte de câte ori vede un metraj frumos. Ei bine, m-am înşelat profund. Am descoperit “Peticelele”. Am mai descoperit că am fost lângă ele înainte să se înfiinţeze. Aaaahhhhh, nu ştiţi despre ce vorbesc. Păi, despre ce dacă nu despre cealaltă mare pasiune a mea: peticele.

Se numeşte Patchwork. Lucrul din petice. Se iau mai multe materiale, se fac petice cât mai mici şi apoi se cos între ele cât mai variat posibil. Apoi se întind pe vatelină, vatelina peste un alt material (de data asta intreg) şi se matlasează tot sandvişul împreună. Se face o margine oarecare şi e gata.

Iar Peticelele, ei, Peticelele sunt alte fete pasionate de petice. Nu neapărat în ţară. Nici neapărat romance. Dar cu aceeaşi pasiune. Am 1000 de întrebări pentru voi, Peticelelor. Şi mă sfiesc să le adresez, aşa cum şi la expoziţia din 2003 m-am sfiit să vorbesc cu voi. Nu ştiam că sunteţi voi. Nu ştiaţi nici voi că o să fiţi Peticele.

Deocamdată, mă bucur singură că v‑am descoperit. Am pus semn de carte pe toate paginile voastre, pe care le‑am citit cu nesaţ.

La cât mai multe petice, Peticelelor!

A fost odata ca niciodata...

... o fata. Care s-a sucit, s-a invartit, si dupa ce s-a uitat luuung in stanga, luuung in dreapta, si mai luuuuung inapoi, a decis ca, pen...