Se spune despre romance ca sunt cochete, ca au grija de imaginea lor, ca sunt aranjate si dragute. Ca suntem un popor cu foarte multe femei frumoase. Ei bine, cubanezele ne bat de departe. Si nu prin frumusetea fizica, sau, repet, prin lux, ci prin atitudine. Au miscari line, domoale (n-am vazut pe nimeni grabindu-se, in Cuba), si, de la 5 la 100 de ani, debordeaza de feminitate. Le ajuta si conformatia corporala: la ele, grasimea nu se depune unitar si nu este gelatinoasa, ci strict localizata si cu o consistenta de invidiat. Am vazut femei obeze, cu talie, cu sani si posterior atat de obraznice incat ai fi jurat ca-s manufacturate. Am vazut fete anorexice, gen „snur”, care aveau conturate exact rotunjimile cu pricina. Si toate erau feminine. Noi calcam apasat si grabit. Noi privim in pamant sau in zare, duse de ganduri. Noi am uitat ca, oricata propaganda s-ar face egalitatii intre sexe, suntem totusi diferite de barbati.
Ma uitam pe strada, in Habana, si orice persoana iesea in evidenta era un strain, un vizitator, un om care nu se adaptase ritmului local si care continua sa alerge asa cum fusese obisnuit, fara gratie, fara eleganta, fara sa traiasca.
Vreau sa fiu femeie, si sa ma bucur de asta!