A apărut o eroare în acest obiect gadget

joi, 18 noiembrie 2010

Despre mitocanie - Atlas de mitocanie urbana

de Neagu Djuvara

" S...ă ştiţi că mitocăniile – adică felurile de mitocani „e mai multe”. S-o luăm d'a capo. Termenul mitocan derivă din cuvântul slavon de origine grecească metoh sau metoc care desemna odinioară o căsuţă alăturată unei mănăstiri şi unde un călugăr ducea singur o viaţă particulară; mai târziu, mărit, metocul a servit ca loc de găzduire pentru călători. Dar, să fie înţeles, când acei călători erau obraze simandicoase, stareţul catadicsea să-i adăpostească în chiar conacul lui din incinta mănăstirii – aşa că numai omul de rând era trimis la metoc, zis apoi mitoc. Trist, nu-i aşa? Mitocanul, la origine, e doar omul de rând pe care sfinţia sa stareţul de mănăstire nu-l ia în seamă. Aşadar, sens social. Cu vremea însă, termenul a căpătat un sens peiorativ: mitocanul e omul care foloseşte un limbaj grosolan şi care-şi bagă furculiţa în farfuria ta. Şi, din ce în ce, cuvântul s-a încărcat de noi păcate.

Dar dacă mitocanii se recrutau cu precădere dintre orăşenii de la periferie sau dintre ţăranii de neam prost - cei care nu trăiau cu frica lui Dumnezeu - mitocanii se puteau găsi şi printre cei care se pretindeau boieri. Să vă povestesc o întâmplare de care am auzit în familie, în copilăria mea. Sora mai mare a mamei era căsătorită cu un baron de Reineck, corcitură de neamţ cu grec: bunică-sa venise din Germania, cum veniseră lord Byron din Anglia şi alţi apuseni, să lupte alături de greci în timpul războiului acestora de independenţă. Credeau că grecii, după 500 de ani de paşalâc turcesc mai erau grecii lui Pericle! Reineck a luat o fată a lui Alexandru Mavrocordat, ăl de la Missolonghi. Dar fiii lui au venit să se căpătuiască în Valahia, ţară mai mănoasă. Acum, să vă spun de mama acestui unchi al meu prin alianţă (un pierde-vară pretenţios; Ranetti, coleg cu el la Automobil Club, îi făcuse catrenul următor:Elegant, scos din cutie, Echipat pentru salon, Capul sus, irezistibil, Intră-n club domnul baron).Maică-sa, o moşiereasă oarecare, supărându-se odată pe logofătul moşiei, îi trânteşte înjurătura naţională: F...-ţi mama ta! Omul, în loc să se supere indignat, îi zice cu un zâmbet: Cu ce, coniţă? Ţăranul mucalit se arată boier, iar baroneasa, mitocancă. (Vărul meu, fiul baronului, şi-a „reabilitat” şi tatăl fandosit şi bunica mitocancă, prin felul în care s-a purtat în război, cu regimentul 4 Roşiori, fără să ia o zi de concediu şi, căzând eroic la Cotul Donului, la încercuirea Stalingradului).

Să revenim la încărcătura de înţelesuri a cuvântului mitocan. Nu e, fireşte, mitocan ţăranul – sau nu era – când în sat mai asculta de popă, şi de învăţător, şi de pilda moşilor, şi de Dumnezeu... Mitocani în sat erau cei certaţi cu aceste oprelişti moştenite şi, cu precădere, cei mai mulţi erau de la periferia oraşelor. Dar să nu confundăm mitocan cu mahalagiu, chiar dacă cei mai mulţi mitocani se găseau printre mahalagii. Conu’ Alecu Paleologu, căruia îi plăceau paradoxurile, a făcut cândva elogiul mahalalei. E drept că mahalagiii pot fi simpatici – printre ei şi-a ales Caragiale câteva figuri cărora le-a conferit imortalitatea. Ca mahalagiul să se prefacă în mitocan, trebuie să-i adaugi o anumită agresivitate, un vocabular intenţionat şi mereu grosolan, isprăvind fiecare perioadă cu o înjurătură grasă. Totul putându-se isprăvi şi cu pumnul.

Din nefericire, dacă mitocănia era încă un fenomen relativ marginal în societatea de la începutul veacului trecut, „epoca de aur” a comunismului a prefăcut-o într-o stare cvasi-generalizată şi copleşitoare. Cum să explicăm această explozie a mitocăniei după cei 60 de ani de comunism – adică două generaţii (că celor 45 de ani „oficiali”, ţin le să adaug şi vreo 15 din recenta perioadă de „democraţie originală”)? Eu văd două cauze principale:
1. S-a scos smântâna de pe ţară. Adică, din burghezia mai educată, încropită în 150 de ani şi din chiaburii satelor au murit câteva sute de mii la canal şi în închisori, iar alte câteva zeci de mii au izbutit să fugă – dar emigrarea a continuat şi continuă şi după decembrie 1989, fenomen cu totul nou în psihologia românilor, poporul care emigra cel mai puţin din toată Europa. S-ar zice că astăzi tinerii români cei mai valabili sunt scârbiţi de propria lor ţară.
2. În locul acestei pături a apărut o nouă oligarhie, cu criterii inverse de selecţie: slugărnicia, ura trecutului, setea de putere şi de îmbogăţire imediată. La asta s-a adăugat transferul brusc şi prea grabnic a unei jumătăţi din populaţia satelor în oraşe extinse în improvizaţie, pentru împlinirea peste noapte a unei ţări industriale „multilateral dezvoltate”. Oamenii rupţi din structurile tradiţionale ale satului, bărbatul şi femeia muncind, copiii au crescut în sălbăticie de junglă. Şi, mai grav, românul s-a înrăit. Asistăm la o dramatică modificare a profilului etnic al românului. De unde putea fi învinuit de o oarecare moleşeală şi de indulgenţă excesivă (formula clasică Ei, săracul!), acum a devenit de o agresivitate şi de o brutalitate nemaiîntâlnite. S-a suit scroafa-n copac, dar scroafa e ca lupul! Când te agaţă un automobilist zicând că tu eşti vinovat de nu ştiu ce manevră, nu-i mai ajunge înjurătura. Iese din maşină şi dă cu pumnul în caroseria ta, când nu ţi-l dă chiar în ochi. Pericol, dom’le! Rezultatul e o mitocănie fantastic de răspândită, mai cu seamă la tineret.

Treci prin faţa unui liceu la ieşirea de la ore. În grupul de băieţi (şi fete), în vocabularul băieţilor, termenul neolatin, sonor, desemnând sexul masculin, e folosit încontinuu, gras, apăsat, cu un semn de exclamaţie! L-ai văzut, bă, pe boul ăla de X? Ce crede? „Aia” mea (!) Când i-oi băga pumnu-n gură, „aia” mea! Şi scuipă pe jos. Chiar de faţă cu fetele. Ce se poate face faţă de asemenea avalanşă de grosolănie? Cum să-i vindecăm pe tineri? Nobila campanie care s-a început e bine venită. Dar rămân pesimist. Mi-e teamă că n-o să convingă decât pe cei... deja convinşi, adică rămaşi sfiicioşi şi speriaţi, în afara valului. Şcoala cumva? Ministerul Educaţiei e prost numit: nici Universitatea, nici liceul şi nici măcar şcoala primară nu-s menite să educe moral copilul. Ministerul ar trebui să se numească al Învăţământului. Educaţia e treaba familiei - cei şapte ani de acasă şi chiar de două ori şapte ani. Dar cu noua societate pe care am descris-o mai sus, ce educaţie pot da cei ce sunt de-acum mitocani înrăiţi? Să aşteptăm noua generaţie? Păi, s-a împlinit aproape una şi copiii seamănă cu părinţii. Jele! Să aşteptăm încă o generaţie? N-o să fie cumva la fel? Cerc vicios.Eu văd o mică licărire de speranţă. Ştiţi care? Şederile în străinătate. Fiindcă, după cum am spus la început, mitocăniile „e mai multe”. La nivel internaţional, mitocanul francez, mitocanul englez, mitocanul german sunt altfel decât mitocanul român. Mitocănia e strict naţională. Aşa că, mitocanul român, în contact cu mitocanul francez, de pildă, nu „captează” îndată mitocănia ăstuia, ci numai dacă stă foarte mulţi ani în acea ţară. Deci, normal, el se va lăsa contaminat de ne-mitocăniile străine şi, poate, vindecat...Aştept mântuirea mitocăniei româneşti dintr-o largă ciocnire cu mitocăniile apusene."

fragment preluat din Atlasul de mitocanie urbana scos de Radio Guerilla

vineri, 15 octombrie 2010

Hainele cele noi ale imparatului

de Hans Christian Andersen

A fost odată un împarat, căruia îi placeau aşa de mult hainele noi, încât el îşi cheltuia averea numai pe îmbrăcăminte. Când mergea la o paradă sau când se ducea la teatru ori la plimbare, nu avea alt gând decât să-şi arate hainele noi.
În fiecare ceas al zilei îşi schimba hainele, şi cum se zice de-un rege: "E la sfat", astfel se spunea despre el: "Împaratul e la dulapul cu haine".

În cetate era mare veselie: treceau pe-acolo tot felul de străini; într-o zi iată ca veniră doi pungaşi care se dădură drept mari meşteri ţesători şi spuseră că ei ştiau a ţese cea mai minunată stofă din lume. Nu numai culorile şi desenele erau nemaipomenit de frumoase, dar hainele făcute din această stofă aveau o însuşire ciudată: se faceau nevazute pentru orice om care nu-şi îndeplinea bine slujba, sau care era mărginit la minte.
"Astea-s haine straşnice, se gândi împăratul; cu ele am să pot cunoaşte destoinicia oamenilor mei; am să pot deosebi pe cei deştepţi dintre proşti. Da, îmi trebuie numaidecât această stofă".

Şi dădu îndată o mare sumă de bani celor doi pungaşi, ca ei să-şi înceapă lucrarea cât mai repede.
Ei întinseră două războaie şi se făceau că lucrează de zor, cu toate că nu era nimic pe ţevile lor. Mereu cereau să li se dea mătase subţire şi fir de aur; dar ei le puneau de-o parte, în sacul lor, şi lucrau pâna la miezul nopţii pe războaiele goale.

"Trebuie să ştiu acum unde au ajuns ei cu ţesutul stofei", îşi zise împaratul.
Şi i se umplea inima de grijă, gândindu-se că cei proşti şi nedestoinici pentru slujba lor nu vor putea să vadă stofa. Nu doar că se îndoia de dânsul, dar totuşi chibzui că ar fi bine să trimită întâi pe altcineva, care să vadă lucrul înaintea lui. Toţi locuitorii din cetate ştiau de însuşirea minunată a stofei şi fiecare ardea acum de nerabdare să afle cât de prost şi netrebnic e vecinul lui.
"O să trimit pe cel mai vechi şi mai bun ministru al meu, se gândi împaratul, să vadă ce-au lucrat ţesatorii; el poate mai bine ca oricine să judece lucrul; el se deosebeşte dintre toţi şi prin deşteptăciunea şi prin vrednicia lui".

Cinstitul şi bătrânul ministru merse în sala unde lucrau cei doi pungaşi la razboaiele lor goale.
"Dumnezeule! se gândi el deschizând ochii mari, eu nu văd nimic". Dar nu zise nici un cuvânt.
Cei doi ţesători îl poftiră să vină să se uite mai de aproape, şi-l întrebara cum i se par culorile şi desenul, şi-n acelaşi timp îi arătară războaiele lor; bătrânul ministru îşi aţinti ochii, dar nu vedea nimic, prin faptul că nici nu era nimic.
"Doamne! se gândi el, sunt eu într-adevăr aşa de mărginit? Nu trebuie ca cineva să bănuiască una ca asta. Dar eu sunt oare aşa de nevrednic? Nici nu îndrăznesc sa spun că stofa e nevazută pentru mine!"
- Ei bine, cum vi se pare? întrebă unul din cei doi ţesători.
- O, e frumoasă, nici nu se poate o stofă mai frumoasă! răspunse bătrânul ministru, punându-şi ochelarii. Ce desen şi ce culori!... Da, pot spune împarătului că sunt foarte mulţumit.
- Asta ne bucură grozav, ziseră amândoi ţesătorii, şi ei începură a-i arăta desene şi culori închipuite, dându-le fel de fel de nume. Bătrânul ministru îi ascultă cu cea mai mare luare-aminte, ca să poată spune împaratului toate deslusirile lor.

Cei doi şarlatani cereau mereu bani, mătase şi fir de aur; le trebuia foarte mult pentru stofa asta. Bineînţeles că ei puneau toate astea de-o parte: războaiele lor rămâneau tot goale şi ei lucrau de zor.
Câtva timp după asta, împăratul trimise un alt slujitor credincios să vadă stofa şi dacă ţesătorii mai au mult pâna s-o ispravească.
Acestuia i se întâmplă acelaşi lucru ca şi ministrului: se uită şi iar se uită, dar nu vazu nimic.
- Nu-i aşa că-i minunată stofa asta? îl întrebară cei doi şarlatani, arătându-i frumosul desen şi culorile strălucite care nu se vedeau deloc.
"Cu toate astea prost nu sunt! se gândi omul. Pesemne că nu sunt vrednic de locul meu? Asta-i cam ciudat, să iau bine seama să nu mi-l pierd".
Apoi lăuda şi el stofa, şi îşi arătă admiraţia pentru alegerea culorilor şi mai ales a desenului.
- E de-o frumuseţe neînchipuită, spuse el împaratului; şi tot oraşul nu mai vorbea decât de stofa cea minunată.

În sfârşit vru şi împaratul s-o vadă, cât era înca pe război. Însoţit de-o mulţime de oameni aleşi, printre care erau şi cei doi credincioşi ai lui care vazusera stofa, se duse în sala unde cei doi pungaşi ţeseau mereu, dar fără fir de aur nici de mătase.
- Nu-i aşa că-i de toată frumusetţea! ziseră cei doi credincioşi. Desenul şi culorile sunt demne de Marita ta.
Şi ei arătară cu degetul războaiele goale, ca şi cum ceilalţi ar fi văzut ceva.
"Ce-i asta, se gândi împaratul, eu nu văd nimic. Asta-i îngrozitor. Sunt eu oare un prost? Ori sunt nevrednic de-a împărăţi? Niciodată nu mi-aş fi putut închipui, ca tocmai mie să mi se întâmple o asemenea nenorocire". Apoi deodată strigă:
- E de toată frumuseţea! Vă mărturisesc deplina mea mulţumire.
Clătina din cap cu un aer satisfăcut şi privi spre războaie fără a îndrazni să spună adevărul.
Toţi curtenii se uitară unii dupa alţii şi iar se mai uitară, fără însă a vedea nimic şi ziseră şi ei ca împăratul.
- Într-adevăr e de toată frumuseţea! Ei îl sfătuiră chiar să îmbrace hainele din stofa asta la cea dintâi mare paradă.
- E neînchipuit de frumos, e fermecător, e admirabil! strigau toate gurile şi mulţumirea era pe feţele tuturor.
Cei doi şarlatani fură decoraţi şi primiră rangul de Mari Ţesatori ai curţii.

Toată noaptea în ajunul marii parăzi ei vegheară şi lucrară la lumina a şaisprezece lumânări. Lumea toată văzu ce osteneală îşi dădeau să gătească hainele noi ale împăratului. În sfârsit, se făcură că scot stofa din război, tăiară în aer cu nişte foarfeci mari, cusură cu un ac fără fir, apoi spuseră că haina-i gata. Împaratul, urmat de aghiotanţii lui, se duse s-o vada şi pungaşii, ridicând un braţ în aer ca si cum ar fi ţinut ceva, ziseră:
- Iată pantalonii, iată haina, iată si mantia. Totul e uşor ca pânza de păianjen. Nici o grijă să n-aveţi c-o să vă fie vreodată grea o asemenea haină; asta-i şi cea mai minunata însuşire a acestei stofe.
- Negreşit, răspunseră aghiotanţii; dar ei nu vedeau nimic, pentru că nici nu era nimic.
- Dacă Măria Ta binevoieşte să se dezbrace, noi îi vom încerca hainele, în faţa oglinzii celei mari. Împaratul se dezbrăcă şi pungaşii se făcură că-i dau hainele una dupa alta. Îl învârtiră ca şi cum l-ar fi îmbrăcat, iar el, se suci, se răsuci în faţa oglinzii.
- Doamne! Ce bine vine, parcă-i turnată! Ce croială frumoasă! strigara curtenii. Ce desen! Ce culori! Ce haină nepreţuită!

Marele maestru de ceremonii intră.
- Vă aşteaptă la uşa baldachinul, sub care Măria Voastră va merge la parada, zise el.
- Bine, sunt gata, răspunse împaratul. Cred că nu sunt rau îmbrăcat.
Şi se mai întoarse încă o dată în faţa oglinzii, ca să-şi privească bine înfaţişarea lui măreaţă.
Curtenii, care trebuiau să-i ducă din urmă trena, se făcură că ridică ceva de jos; apoi ţinură mâinile în sus, nevoind a lăsa să se bage de seama că ei nu văd nimic.
Pe când împaratul mergea mândru sub baldachinu-i mareţ, toţi oamenii, în uliţe şi pe la ferestre strigau: "Ce mai haină stralucită! Ce frumoasă trenă are! şi ce croială minunată!
Fiecare se ferea, ca nu cumva să se bage de seamă că el nu vede nimic; s-ar fi dat de gol numaidecât că-i prost şi că-i nevrednic de slujba lui. Niciodată hainele împaratului nu stârniseră o mai mare admiraţie.

- Dar eu vad că n-are haine deloc, zise un copil mic.
- Doamne, ascultă glasul nevinovăţiei! şopti tatăl lui.
Şi îndata rosti şi mulţimea cuvintele copilului.
- Este un copilaş care spune că împăratul n-are haine deloc.
- N-are haine deloc! strigă în sfârşit norodul.

Împăratul fu grozav de jignit, căci i se păru că avea dreptate. Asa era. Totusi se socoti în gând şi îşi luă hotărârea:
"Orice-o fi, trebuie s-o duc de-acum pâna la sfârşit!"
Şi îşi ridică apoi cu mai multă mândrie, capul; şi curtenii ţineau înainte, cu respect, trena care nu era.

joi, 23 septembrie 2010

Long way up - ziua 9

Stiu, am ramas dator. Am facut o pauza datorita factorilor externi ce mi-au mancat timpul si energiile (mutare, vacanta, op... etc). acum am revenit. Ziua a 9-a am rezervat-o pescuitului in Arhipelagul Lofoten. Am inchiriat un vas cu capitan cu tot si am iesit in larg. Datorita curentilor calzi arhipelagul este plin de bancuri de torsk, un soi de cod, cu carnea alba si buna, exemplarele prinse de noi avand intre 3 si 5 kg. Maruntaiele au fost aruncate pescarusilor care s-au batut pentru ele, oferindu-ne noua cateva cadre de exceptie.


duminică, 19 septembrie 2010

O zi...

...diferita de toate celelalte. Cum diferita? De ce diferita? Pentru ca ieri, draga noastra mica a implinit noua ani. Si verisoara ei, doi. Numai ca Doi ani, n-a putut fi prezenta la petrecerea lui Noua ani... le desparte din pacate un ocean. Eeeeehhhh, sa nu cadem in pacatul intristarii, ci sa vedem de ce avem sa ne bucuram.

Intai preparativele:
Aperitiv de iarna


Urda cu marar
 Cascaval cu rosii


Salata de vinete
Degetele din piept de curcan si chiftelute
Salata de boeuf cu floricica de morcov
Somon cu pasta de branza si ou de prepelita

Adica, pana aici, cam asa:
Mai departe, ousoare cu mustar si ardei rosu
Tapas cu rosii, ulei de masline si jamon serrano
Platou cu betisoare de legume si sos tartar
Pasta de peste cu capere si decor de masline negre
Ceva dulce sa nu moara invitatii de la tort :D
Tarta cu lamaie
Fantezie cu iaurt si fructe de padure

Apoi invitatii



La urma, "Multi ani traiasca!"
 A fost, deci, o zi foarte frumoasa! Iar la anul, repetam, cu imbunatatiri :))))

 p.s. Tortul e de cofetarie. Io nu stiu sa procesez asa ceva Nici nu vreau sa invat :))))

sâmbătă, 11 septembrie 2010

E toamna iar....

Si daca e toamna, nu numar bobocii, dar (param pam pam, atentie suspans va rog!) facem muraturi!
Ah, cum, ce e asta?
Pai, aperitiv de iarna. Adica ceva dulce acrisor, bun de mancat in post pe paine, sau langa friptura, sau oricum si in orice situatie.

Eeee? Arata mai bine asa?


Bine, am inteles, vreti reteta.
Iat-o. E simpla.

Aperitiv de iarna

(pentru aprox. 10 borcane de 400 gr)

1 kg morcovi – daţi pe răzătoarea mare
1 kg gogoşari – tăiaţi cubuleţe
1 kg gogonele – tăiate fâşiuţe
1 kg ardei gras (şi/sau capia) – tăiat cubuleţe

Se opăresc  in aceasta ordine într-o zeamă formată din:
500 ml oţet de 90
1 litru apă
2 linguri sare
300 gr. zahăr
piper, foi dafin
Pe masura ce se oparesc, se scot la scurs intr-o sita.
Se scot apoi din sită, se storc bine, se lasă să se răcească, şi se amestecă cu 1 cană hrean ras (opţional) şi o maioneză din 400 gr muştar şi 500 ml ulei. Se pun in borcane mici, se inchid bine si... gata!

POFTA BUNA!

vineri, 10 septembrie 2010

Prospeed - Brno 2010


Da, a fost prima mea cursa. Nu credeam ca o sa particip la ea. Vineri am reusit sa-mi imbunatatesc evolutia si cu un timp de 2:38.396 sa ma calific la "The best of the rest", adica o cursa pentru cei de valoarea mea. Sambata dimineata a plouat, deci deja faptul ca nu o sa particip era clar, cauciucuri de ploaie nu aveam si imi era sincer teama sa ma dau pe ud. Dar la ora unu a iesit soarele si cum cursa era programata la trei jumate pista s-a uscat. Asa ca m-am echipat si am participat. O nebunie ce nu poate fi explicata in cuvinte. Startul este ametitor, adrenalina 100 %, un zgomot infernal, iar senzatiile din mountain rousse sunt mici copii. Cursa a fost o lupta cu mine insumi, sa ma concentrez, sa nu gresesc si sa fiu constant, fapt dovedit ulterior de timpii scosi pe tur. Am reusit sa termin antepenultimul, un rezultat bun pentru un incepator. Razvan a plecat de pe locul 6 pe grila si a reusit sa termine pe 2, primul lui podium.


Circuitul de la Brno ramane in continuare circuitul meu de suflet :)

marți, 24 august 2010

"In ziua in care m-am iubit cu adevarat"

- scris de Charlie Chaplin



În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.
Si atunci, am putut să mă linistesc.
Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Stimă de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că nelinistea si suferinta mea emotională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viată diferită si am început să înteleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greseală să fortez o situatie sau o persoană, cu singurul scop de a obtine ceea ce doresc, stiind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiti si că nu este momentul …
Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situatii, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, ratiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Amor propriu.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, a încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber si am renuntat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place si în ritmul meu.
Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Simplitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înselat.
Astăzi, am descoperit … Modestia.

In ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viată. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Si aceasta se numeste … Plenitudine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că ratiunea mă poate însela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte pretios.

si toate acestea înseamnă … Să stii să trăiesti cu adevărat.

luni, 5 iulie 2010

Dependenta de click

De cand nu ma mai joc, Facebook a devenit plicitisitor. Nu mai am de adunat oua/struti/camile/bonusuri, nu mai am prieteni de ajutat/scufundat/tradat/muscat, nu mai am cadouri oferte unice si speciale si numai pentru tine si numai acuuuum! de dat si de primit numai pana la data aia, ai ratat data ai ratat oferta esti un bou! Da’ nu-i nimic, mai vine una uite in compensatie poti sa faci o suta de mii de clickuri aici si acolo si dincolo, si daca te-a plictisit, vino si incearca noul cel mai cool ultra extra mega joc asta e nou e trendy flendy hai prinde-l nu-l rata asta este viata ta!!!!!!!


Uuuuuffff! Cate ore/zile/saptamani pierdute! Culmea e ca imi gaseam si justificari. Fac asta pentru ca acum ma plictisesc! Fac asta ca sa vad cum se decurca prietenii! Ba nu, o fac ca sa vad ce prieteni au copiii si ce ii intereseaza si cu ce culoare isi picteaza peretii caselor virtuale…


Una mai patetica decat alta.

Iar eu nu mai am timp de nimic. Ma culc cu gandul la “recolta” pe care o s-o adun, ma trezesc cu lap-top-ul langa pat si e primul lucru pe care-l fac inainte chiar sa merg la toaleta. Nu deschid ochii bine, ci ecranul. Sa seman, sa culeg, sa plantez, sa sap, sa impushc banda, sa adun pietrele, sa adun experienta, sa imbunatatesc nivelul de aia si ailalta… de fapt nimic. Un mare nimic, consumator de timpul meu pretios. Un mare nimic care blocheaza orice alta actiune. De ce sa fac altceva, nu am decat ½ de ora la dispozitie, ia sa vad ce mai fac vacile! S-o fi copt budinca? Da’ insulica mea ce face? Ia sa vedem, ce mobila noo a mai aparut pentru pet-ul meu? Culmea a fost cand am primit SMS, da, mesaj-scris-trimis-pe-telefonul-mobil, sa fac bine si sa intru naibii odata sa adun buruienile ca se duce medalia de aur de la recolta in comun… pe cuvant, nici Warcraft nu era atat de invaziv!


Pozele sunt in dezordine, nici nu mai stiu unde le am, tiparele sunt imprastiate prin toata casa, treburile zilnice sunt aruncate de pe o zi pe alta, si facute in sila si in graba si la “minimum necesar”. Chiar hobby-ul meu preferat sta in detrimentul pixelilor colorati si aiuritori.

“n-am timp”, “sunt obosita”, “maine”.

Si maine vine si trece la fel ca azi, la fel ca ieri, la fel ca fiecare zi, aducand acumulare de frustrare si de nervi (cum poate ala sa adune atatea? Ia uite ce cotet cool si-a tras!), aducand doar un munte de oboseala si consum.


Dupa ce mi-am deconectat toate “feed-urile” de jocuri, pagina mea e goala. Sau aproape. Inainte avea actiune la fiecare moment, daca nu eram pe faza scapam cea mai noua broasca pictata, sau cel mai cool dragon cu colti de aliaj ultra mega extra…..

Inca mai primesc informatii, prin cei carora nu le ajung comunicarile automate din joc si isi mai folosesc si statusul pentru “informatii urgente” cum ar fi “cine vrea un iepure olandez” (WTF is a dutch rabbit anyway?)

Bleah!

Am ramas cu ticul cercetarii paginii principale la fiecare 5 minute. Nu ma simt bine daca nu sunt conectata si nu stiu ce se intampla. De fapt, oricum nu stiu nimic. De fapt, nu am nevoie de asta. De fapt, eu am lucruri mai importante de facut. Cum ar fi o viata frumoasa si plina de trait impreuna cu familia mea, apropiata si extinsa.


Mda. Pai, de fapt, stiam asta.

Voi stiti?


p.s. si blogo-frunzarirea extensiva consuma timp. O sa va povestesc si despre asta, despre capcanele citirii blogurilor, dar alta data. Acum trebuie sa-mi up-datez blogurile, sa gasesc cateva poze cool, sa fie postul interesant, sa incropesc repede ceva pentru blogul de craft, ca de facut n-am timp, doar sunt atatea informatii pe care “trebuie” sa le citesc, nu-i asa?

marți, 2 februarie 2010

Despre tango... consideratii vizuale

Citeam azi un blog de “scandal si voie buna”, nu-i dau numele ca se bucura prea mult. Nu comentez ce povesteste autorul acolo, insa am descoperit ceva datorita adunaturii de informatie pe care a realizat-o.

Mai exact, privind la diversele comparatii, la multele clipuri cu exemple de “asa da, asa nu”, citind nesfarsitele comentarii, m-a izbit revelator raspunsul la intrebarea de ce ai nostri nu-s ca ai lor (critica de altfel adresata de un anonim, pe pomenitul blog, ca profesorii/instructorii/dascalii nostri de tango nu-s ca ai lor).

Ah, da. Catalizatorul acestei reactii, informatia care a determinat scanteia, a fost un alt video clip. Acesta.




Am remarcat un lucru: el o asteapta pe ea, in timp ce asculta muzica. El asculta muzica. Dupa ce asculta muzica, o interpreteaza. Cand o interpreteaza, se gandeste si ce face ea, pe unde este, si cum s-o puna mai bine in valoare fara s-o dezechilibreze sau incomodeze, in timp ce asculta si interpreteaza muzica. Cam asta am vazut. Si in timp ce incercam sa pun intr-o forma comestibila aceste concepte ce se involburau prin fata ochilor mei, am realizat brusc de ce “ai nostri nu sunt ca ai lor”.

E simplu. Ai lor au foarte multi ani de experienta. Ai lor, aia admiratii si super profesionistii, aia mai putin cunoscutii, dar tot admiratii, pana si aia de care n-am auzit in viata mea, dar cine sunt eu sa stiu tot?, toti, absolut toti, traiesc tango, respira tango, mananca tango. Si in restul de timp mai fac cate ceva care sa le dea un plus in tango. Ca se numeste body awareness, yoga, balet, n-are nici o importanta. Se cauta doar ceva care sa dea un plus de valoare.

Si mai e ceva. Fiecare super “O, tu zeu!” danseaza cu cineva necunoscut la fel de bine ca mine sau ca tine. Cineva necunoscut care poate sa fie la aceeasi cota de piata de super prof, sau doar un incepator oarecare. Ei danseaza super-tare-super-bine-wow-ce-misto DOAR cu partenerul lor de dans. Cand se schimba partenerul, o jumatate de an nu-i vezi pe piata. De ce? Jelesc schimbarea? Neah. Exerseaza. Lucreaza. Danseaza. Aceste experiente traite si insusite pana la nivel corporal le faciliteaza adaptarea. Ei sunt obisnuiti sa se adapteze mult mai repede. De aceea, un super maestru va dansa mai bine cu o necunoscuta la o milonga decat un obisnuit al locului, desi poate ca obisnuitul locului va dansa mai spectaculos decat “maestrul” cu fetele pe care le cunoaste...

Pentru fete e mai usor, in sensul ca fiecare are particularitatile ei si trebuie doar sa fie foarte, foarte ascultatoare. Nu cu urechile de auzit, ci cu urechile de tango ;).

Ce nu au ai nostri? Pai, am zis, experienta. Experienta de a se adapta usor, si, mai important decat tot, experienta de a sti ca FIECARE PARTENERA ARE STILUL EI. Pasul ei. Rasucirea ei. Dansul ei. Si de aceea, nu e important sa crosetezi artistic, demonstrand stiinta de figuri (din cap), ci este esential sa determini, ca leader, ce poti face cu partenera din dansul respectiv, pe melodia respectiva.

Concluzionand: Baieti, invatati sa dansati cu fiecare fata individual, si nu cu “fetele” in general. Fetelor, aveti individualitate, nu trebuie sa va fie rusine de asta, si nu mai incercati sa fiti uniforme, conform cu cerintele diversilor (ce dau sfaturi in timpul dansului, al milongii, al practicii si pe oriunde se mai intampla sa fie), care cerinte, fie vorba intre noi, sunt la fel de individuale ca si capetele sfatuitorilor....

luni, 1 februarie 2010

Long way up - ziua 8

Povestea merge mai departe. Am parasit Mo i Rana pe la orele pranzului, dar asta in nord nu mai conteaza atat timp cat la miezul noptii vara poti conduce la lumina soarelui. Primul popas a fost la trecerea Cercului Polar de Nord, unde am marcat locul cu steagul Romaniei. Tot acolo ne-am primit si diplomele ce atesta ca am trecut linia imaginara ce delimiteaza zona Pamantului unde, in jurul solstitiului de vara, soarele nu apune niciodata pentru cateva zile, fenomen cunoscut ca "ziua polara". Locul nu este deosebit prin peisaj, fiind un platou inalt inzapezit mai tot timpul anului, ci datorita semnificatiei geografice. Exista chiar si o gara in care trenul opreste pentru ca pasagerii sa poata cobora pentru poze, suveniruri sau diploma.
Mai departe drumul spre Bodo, pe care l-am parcurs voiniceste intrucat trebuia sa prindem ultimul feribot spre Moskenes, a fost mirific. Vai de rauri, coasta de fiorduri, poduri suspendate si tuneluri, toate presarate cu viraje ce innebunesc orice impatimit al motorului. Acelasi drum l-am parcurs si in 1996 in sens invers, dar pot spune ca din saua motocicletei este incomparabil mai frumos, "prietenii stiu de ce". Am reusit sa ajungem la timp sa ne imbarcam pentru traversarea catre Arhipelagul Lofoten. Consider, si aici puteti sa ma contraziceti, ca Lofoten-ul este cea mai frumoasa parte a Norvegiei chiar daca Nordkapp-ul, cu exclusivismul lui, atrage mai multi turisti. Sper ca si pozele sa vina in sprijinul celor afirmate mai sus.



duminică, 31 ianuarie 2010

Lumina din ochii tai...

...melancolie duminicala... ;)



Ioan Gyuri Pascu-Lumina din ochii tai

Nici cerul prea senin
Potop de stele
Nici luna marilor
In gand cu ele
Nu-s ca lumina din ochii tai

Nici roua zorilor
Lucind pe petale
Nici soarele de sus
Cu razele sale
Nu-s ca lumina din ochii tai

Trestii subtiri de speranta
Sovaind la orice-adiere
Suntem in fata iubirii
Cadem prea curand
Robi amintirii

Eu traiesc zilele de-altadata
Si nu mai stiu ce-i prezentul, si nu stiu
De exista un timp al iubirii
Sau doar timpul trecut, al amintirii

Nici luna din visul meu
Tristete in noapte
Nici luminosul crin
Nascut din soapte
Nu-s ca lumina din ochii tai

Nici fulgerul cumplit
Al amintirii
Nici lacrimi ce platesc
Tribut iubirii
Nu-s ca lumina din ochii tai

Trestii subtiri de speranta
Sovaind la orice-adiere
Suntem in fata iubirii
Cadem prea curand
Robi amintirii

Eu traiesc zilele de-altadata
Si nu mai stiu ce-i prezentul, si nu stiu
De exista un timp al iubirii
Sau doar timpul trecut, al amintirii

Nici luna din visul meu
Tristete in noapte
Nici luminosul crin
Nascut din soapte
Nu-s ca lumina din ochii tai
Nu-s ca lumina din ochii tai

vineri, 29 ianuarie 2010

Zebre... Totuna

...doar zebre ;)

miercuri, 27 ianuarie 2010

Long way up - ziua 7

Ziua 7 a marcat etapa Trondheim - Mo i Rana. A fost o zi relaxanta, cu drumuri virajate pe vai frumoase. Am intalnit norvegieni ce pescuiau linistiti in ape repezi de munte.
Am trecut apoi granita imaginara si am patruns in tinutul numit "Nord Norge", tinut cu un aer aparte de liniste si basm. Si astazi ma trec fiori cand ma gandesc la peisajele insorite pana in miez de noapte, dominate de reflexiile aurii ale zapezii arse de soarele ce apunea si rasarea totodata.
Ne-am cazat la un hotel in Mo i Rana, iar la restaurant am stins berica in acorduri de pian, spre finalul serii (as putea sa-i spun dimineata) afland si ca pianistul e roman de-al nostru...



duminică, 24 ianuarie 2010

Cursa anului 2009

vineri, 22 ianuarie 2010

Long way up - ziua 6

Si a venit si ziua 6. O zi ce a inceput normal, am strans corturile si am mancat la botul calului cu 4 cilindrii in linie ;). Soarele se straduia sa incalzeasca atmosfera, iar prima parte a zilei a fost ok. La Lillehamer ne-a stropit un pic ploaia, dar asta nu a stirbit cu nimic frumusetea Parcului Olimpic. Trambulina, pe care am vazut-o pentru prima data in 1996, a avut acelasi efect asupra mea. Te trec toti fiorii cand esti in varful ei si te uiti de unde pustii curajosi, Icarii moderni, isi iau avant pentru a realiza sarituri de peste 140m. Am un respect deosebit pentru ei si pentru sportul pe care il practica, desi la stirile sportive sunt mai importante can-can-urile cu pitzipoance de "fotbalagii" decat Turneul celor 4 trambuline de exemplu. Ce sa-i faci, se vinde ce se cere.

Partea a doua a zilei avea sa ne aduca 70km de ninsoare venita intr-un sfert de ora din senin, 10 km de lapovita, si ca incheiere 20 km de ploaie mocaneasca cu 3-4 grade in termometre. Am simtit cu adevarat ce inseamna vremea rea in Scandinavia, norocul nostru ca a fost unica zi asa. Am folosit incalzitoarele la potential maxim, si din mansoane si cel de pe spate, si tot am reusit sa nu-mi mai simt degetul mic. Cu toate aceste spre seara am ajuns sanatosi la Trondheim unde am gasit cazare la o pensiune decenta. Am "pupat" cu foc sticla de palinca si ne-am mai incalzit un pic sufletele.

Ulterior am aflat ca la Nordkapp era vreme de iarna autentica.

video

miercuri, 20 ianuarie 2010

Long way up - ziua 5

Ziua 5, o zi frumoasa de vara. Am plecat din Copenhaga cu gandul sa trecem podul spre Malmo, intrucat auzisem ca este impresionant, dar GPS-ul era setat pe "fastest", asa ca ne-a dus spre Helsingor. Am ratat podul, dar am castigat timp, scurtand drumul cu vre0 50km si avand parte si de o traversare de jumatate de ora cu feribotul la Helsingborg, beneficiind astfel si de ceva odihna.
In Suedia si Norvegia nu am mai avut autostrada, iar asta ne-a placut teribil de mult. Peisajele mult visate nu s-au lasat asteptate.


video

Spre seara am ajuns la Oslo unde am si innoptat, desigur dupa ce am dat o tura prin centru.


video

marți, 19 ianuarie 2010

Long way up - ziua 4

Ziua 4 a venit cu relaxare. Facusem deja in 3 zile 2136 km, adica circa un sfert din drum, asa ca o zi am petrecut-o vizitand Copenhaga, neratand gradina zoologica. A meritat.
Seara ne-a gasit tot pe canal cu berica traditionala, bauta in stil traditional, adica in fund pe malul cheiului sau cum ar spune romanul: "la botul calului".


video

duminică, 17 ianuarie 2010

Long way up - ziua 3

... si aventura a continuat cu o frumoasa zi de sfarsit de primavara cum i-ar place oricarui motorist: soare, caldurica si mai ales ... ASFALT USCAT !

video

... iar dupa "norma" de 600km si binevenitul somn de dupa-amiaza, pe puntea ferry-ului, in bataia soarelui si a vantului, am ajuns cu bine la destinatia zilei, Copenhaga. Seara a urmat o plimbare pe canal si o binemeritata berica la o terasa pe renumitul canal Nyhavn, in atmosfera specifica danezilor (dar nu straina romanilor, nenea Boby stie de ce :))))) )


video

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Long way up - ziua 2

Ziua 2 a inceput promitator cu soare si sperante de vreme buna, dar nu a durat mult si ploaia a inceput tinand pana pe seara aproape de destiantie, Dresda. In Cehia putem spune ca deja vremea semana cu cea din nordul Europei, 8 grade Celsius ploaie marunta si ceata. Doar pentru asta ne-am pregatit, nu? Sa gustam aventura ...


video

vineri, 15 ianuarie 2010

Long way up - ziua 1

... asa a inceput aventura numita "Long way up", ce a durat 17 zile si in care am traversat 13 state. Pe 8 iunie 2009 am atins punctul cel mai nordic al Europei continentale, Nordkapp. Cuvintele sunt de prisos, asa ca m-am hotarat sa realizez cate un film pentru fiecare zi a excursiei, lasand imaginile sa vorbeasca in locul meu.


joi, 14 ianuarie 2010

Zoo de Lagos

Printre locurile vizitate, am fost la inca o gradina zoologica, Zoo de Lagos, de data asta una cu specific de animale mici, aproximativ in libertate. Da, nu glumesc, animalutsele erau tinute in zone special amenajate, dar langa vizitatori. Fireste, speciile periculoase (cel mai fioros animal era rasul), erau tinute in spatii izolate cu plase puternice, dar cele inofensive traiau si zburdau liber in gradina.

Am vazut acolo specii despre care nu stiam ca exista (lebada cu gatul negru), am vazut chiar o pereche de lebede negre pe oua, la nici un metru de mine... pelicanii isi intindeau aripile la soare ca niste gaini obisnuite, iar cocorii, flamingii si ibisii se plimbau nestingheriti prin mlastinutele lor...

Numai tucanul cu ciocul lui atat de viu colorat mi s-a parut trist, dar asta poate se datora faptului ca era singur in voliera lui... cine poate sti?


video

miercuri, 13 ianuarie 2010

ALEX Y NANA - Mandala Tango

Primim prin e-mail:

"Joi seara va invitam sa va lasati invaluiti in farmecul misterios al Tangoului Argentinian, in lectia inaugurala a Mandala Tango, cu Alex si Nana.

Tangoul, emotie distilata in muzica, aduce la nivel de arta comunicarea, in una din cele mai inalte forme de exprimare ale ei: imbratisarea.

Lasati-va cuceriti!

Lectia va incepe la 19:30 iar dupa lectie, de la ora 21:00 pana la ora 22:30, los tangueros sunt invitati sa celebreze expresivitatea nelimitata a dansului la practica de tango.

El tango no esta en los pies. Esta en el corazon.

http://alexynana.blogspot.com/
http://www.mandalaclub.ro/"

Zoo Marine

In sudul turistic al Portugaliei, destule atractii asteapta turistul dornic de relaxare. Un astfel de exemplu comercial, dar totusi foarte interesant si instructiv, este gradina zoologica ZOO Marine, din Albufeira, zona Algarve.

Este un centru de educare si distractie in egala masura, avand facilitati de petrecere a timpului liber: piscine, jocuri acvative, roata mare si un mini montaigne russe, restaurante, cafenele, un cinematograf 4D si cateva sali de spectacole. Ineditul sta in spectacole: protagonistii sunt chiar pensionarii parcului zoologic: foci, delfini, pasari de prada sau papagali. Este locul perfect pentru a petrece o zi intreaga cu toata familia, ficare gasind ceva interesant de facut sau de urmarit.

Noi am ajuns acolo intr-o zi foarte ploioasa, care insa nu ne-a impiedicat sa ne bucuram de spectacole.... si sa invatam ca trebuie sa ne respectam si ingrijim planeta ;)


video

marți, 12 ianuarie 2010

Oceanariul din Lisabona

In timpul calatoriei in Portugalia, am vizitat diverse locuri. Cateva dintre ele au avut tematica informativ/cultural/educativa.

Azi iata-l pe primul dintre ele: Oceanariul din Lisabona. Cu o reputatie extraordinara, ne-a intampinat de la intrare cu un tunel multimedia, prin care eram deja introdusi in atmosfera adancurilor.
Ce am remarcat deosebit fata de alte instituii asemanatoare, au fost habitatele marin/terestre, in care erau imitate clima, conditiile de viata, pentru mai multe specii, plecand de la speciile de pesti care vietuiau la baza, in apa, trecand apoi pe uscat (de exemplu pinguini) si in aer (pasari din zona respectiva). Astfel, am vazut oceanul Arctic, pe cel Indian, o bucata de jungla...

Las imaginile sa vorbeasca mai departe...
video

As mai adauga doar atat: daca va intamplati prin Lisabona, nu ocoliti Oceanariul!

p.s. Am uitat sa mentionez pestele biblic, balena care l-a inghitit pe Iona... Era si el acolo, plutind incet, maiestuos, cu "carena" plina de alge. Mi-am adus aminte atunci de povestea lui Iona, fiul lui Amitai, cel care a fost trimis in cetatea Ninivei sa propovaduiasca cuvantul Domnului....(Vechiul Testament, Iona)


luni, 11 ianuarie 2010

Fascinatii...

Ma fascineaza mica vegetatie care reuseste sa supravietuiasca la malul marii. Asta-vara, am vazut-o in Suedia, in conditii de frig.

Acum, vizitand cel mai vestic punct al Europei continentale, Capo de Roca, am gasit iar acele plante mici, adaptate aerului foarte sarat, ionizat, batute de vanturile puternice. Plante care supravietuiesc miraculos, si care gasesc forta sa infloresca si sa reziste tuturor vitregiilor. Cu ce gene sunt inzestrate, cu ce incapatanare, ce forta vitala le anima si le mentine de-a lungul erelor? Oare nu am putea si noi sa invatam sa transformam fiecare lucru intalnit intr-un avantaj, in ceva care sa ne ajute sa mergem mai departe, in loc sa ne plangem vesnic de soarta, de noroc, de „lipsa” nu stiu carei conditii?

Va las sa admirati o prezentare fotografica a micilor minuni de la malul Oceanului Atlantic, in cel mai vestic punct al Europei...

video

duminică, 10 ianuarie 2010

Cabo da Roca - cel mai vestic punct al Europei continentale

Intinderea nesfarsita a oceanului. Valurile gigantice care se sparg in faleza bazaltica, coboras abrupt in prapastia cu ape in permanenta fierbere, vesnic agitate, niciodata linistite.
Singur, farul care ghideaza de sute de ani corabiile, pentru a le vesti apropierea uscatului, pentru a le semnala distanta fata de stancile mortale, pentru a le spune” Hei prieteni, suntem aici, si voi ati ajuns in sfarsit atat de aproape de casa!”
Am fost in bataia vantului, in fata oceanului, in marginea nemarginirii, la Capo da Roca, cel mai vestic punct al Europei continentale. Iata:

video

De ce nu trebuie sa-ti lasi acasa niciodata pantofii de tango

Am fost la Lisabona. Am fost intr-o seara la plimbare, intr-un cartier, care arata cam asa.




Opa, parca seamana cu ceva? Hai sa ne mai uitam.




Mda, sigur seamana cu ceva. Dar stai putin, se si aude ceva. E ceva cunoscut, insa n-am mai auzit de mult muzica asta... mmm, ce-o fi oare? Stai asa, e... D'Arienzo! D'Arienzo?!? Unde? Aici!?!



D'Arienzo? Vesel, jucaus? Tango? Un tango in adidasi la Lisabona, intr-un club atat de mic ca nu aveau loc mai mult de patru perechi foarte inghesuite pe pista... Aproape in strada, caci numai mica constructie a barului, inceputa aproape din usa, desparte rigul de usa, dar atat de cald totul!




Am dansat un tango la Lisabona, in adidasi, in timp ce sarbatoream ziua de nastere a unui prieten. Tango-ul de mult uitat, aproape complet abandonat, a iesit singur la suprafata. Si am ajuns la aceeasi concluzie: oriunde te-ai duce, nu pleca fara pantofii de dans! O sa ai nevoie de ei cand te astepti mai putin, desi te vei descurca oricum si fara ei, pe orice suprafata. Tango junkie...;)




P.S. Profesorul s-a mirat de noi, ne-a admirat, ne-a intrebat de unde suntem, si ne-a felicitat pentru dans...