Jurnal de emigrant

"Povestea mea este cea a unui proaspat emigrant. Pentru ca in ultima perioada din ce in ce mai multa lume imi cere informatii despre ce-a insemnat la noi procesul de emigrare, m-am gandit sa share-uiesc informatiile cu toti cei care au in vis sau in plan mutarea in alta tara. De asemenea, incerc sa raspund si celor care ne-au intrebat de prea multe ori "De ce vreti sa plecati, ce va lipseste voua?".

Cel mai greu a fost sa ne gasim timp sa ne asezam o ora la o masa, cu un pix si o foaie in mana, sa punem la un loc avantajele si dezavantajele si sa luam in sfarsit o decizie, pe care o amanam de prea multa vreme. Din momentul in care am fost hotarati 100% ca vrem sa plecam, a durat cam o saptamana pana am depus toate actele si documentele pentru obtinerea dreptului de munca in UK. Criteriile sunt foarte permisive pentru cineva care a lucrat in ultimii ani intr-o companie mare. Noi ne-am fi calificat fiecare in parte, dar daca obtine unul dintre soti permisul si celalalt primeste automat drept de munca pe viata. Apoi am anuntat in firmele noastre ca suntem interesati de posturile care apar prin Europa. Facuseram astfel primul pas important si care a depins exclusiv de noi. Pentru ca perioada in care se proceseaza actele variaza intre 3 si 6 luni, ne-am gandit sa ne apucam sa depunem CV-uri. Asa ca am inceput sa depunem CV-uri in UK, iar mai apoi si in alte tari, oricum nu aveam nimic de pierdut si nu eram setati neaparat pe mutat in Anglia. Astfel ca am luat harta, ca sa nu omitem nici o tara, si in fiecare tara am cautat site-urile de job-uri, mai mari sau mai mici, asa cum ni s-au aratat ele pe internet. Recunosc ca eu mi-am luat 3 zile libere de la munca pe care mi le-am dedicat exclusiv acestui proiect.

Dupa vreo 2 luni, in care am primit diverse raspunsuri, din toata Europa, majoritatea intrebandu-ne daca avem drept de munca sau daca stim si limba tarii respective in afara de engleza, sotul meu a inceput interviurile cu o firma din Germania. Dupa inca o luna a semnat contractul. Toata logistica aferenta mutarii noastre definitive din tara s-a procesat in vreo 6 saptamani, timpul estimat pentru obtinerea permisului de munca in Germania. Ne-am dat seama cat de bine am fost organizati numai dupa ce ne-am dezmeticit in noua casa, pentru ca ne-am mutat cu 2 copii dintr-o casa plina intr-o casa goala goluta, intr-o tara in care nu intelegeam decat cum se spune la "buna ziua" si la "la revedere".

Am ales sa locuim undeva la tara, cu casele asezate sub padure. Este mai liniste si mai ieftin decat in oras. Aici, in orice adunare de case gasesti locuri de joaca, baze sportive, cinematografe sau gradinite si scoli. Pana la serviciu, sotul meu are 15 km, face vreo 10-15 minute. Eu am vreo 40, pentru ca eu am gasit job dupa ce aveam deja casa. Totusi, nu fac atat de mult cat faceam in Bucuresti.

Suntem de-un pic mai mult de-un an in Germania, deci nu am avut timp sa vad ce nu merge. Am hotarat sa plecam definitiv din Romania cand ne-am dat seama ca ea nu se va schimba niciodata. Romanii care vor sa fie nemti se duc in Germania, cei care vor sa fie italieni se duc in Italia si asa mai departe. Romania nu poate fi decat a romanilor. Romania este fermecatoare, insa cand deficientele de sistem sau de educatie ajung sa-ti afecteze viata ta sau pe a copiilor tai incerci sa vezi ce poti schimba.

Noi am plecat din Romania cand ne-am dat seama ca nu mai avem optiuni. Amandoi lucram in corporatii, munca era pe locurile 1,2,3,4 si 5. La inceput a fost frumos, a fost palpitant, insa cu timpul asta a inceput sa ne afecteze viata personala. Adica s-o anihileze. Nu mai ajungeam acasa decat pentru a dormi. In perioada de boom economic am incercat de mai multe ori sa-mi schimb job-ul. Principala virtute a celor care se prezentau era munca. Ce veseli erau cand imi povesteau cum stau ei noaptea la birouri si fac proiecte. Ce mult se munceste la ei si ce fericiti sunt oamenii, ca au cariere de succes. Oriunde as fi intors capul nu dadeam decat peste aceeasi reteta. Nu puteam decat sa traiesc cu asta, ca trebuie sa aleg intre mine si companie, iar job-ul imi ajunsese ca un drog, de care eram constienta dar pe care nu-l puteam opri.

Printre motive se gaseste si timpul pierdut pe drumuriile patriei. Traficul din Bucuresti inca ma mai bantuie. Inca nu pot uita orele intregi petrecute in trafic cand 2 stropi de ploaie udau pamantul. Nu mai zic, Doamne fereste, de vreo ninsoare venita in drum spre casa sau spre serviciu. Nu m-am putut obisnui nici cu nametii innegriti sau cu cainii tragand gunoaiele din tomberoane, nici cu manelele de la bloc, pana ne-am facut casa, sau cu noroiul pana la genunchi de pe strada, dupa ce ne-am mutat din oras.

Si nu-mi plac nici vecinii mereu tristi, mohorati, carora le moare in fiecare zi capra. Imi doresc vecini cu capre infloritoare, care sa fie veseli si sa-mi faca zilele luminoase.

Si-am mai plecat din cauza sistemului de invatamant si a celui sanitar. Ca trebuie sa-ti iei aspirina si paracetamol cand mergi in spital e ok, pentru ca o poti face. Este o problema insa cand esti prost tratat, cand spitalele de provincie nu au minimum de dotari, cand medicii sunt aroganti si nepregatiti, cand mor oameni si copii cu zile. Doctorii cei mai priceputi sunt Dumnezei, este o normalitate sa stai cu zilele pe la usile lor ca sa-ti acorde si tie 5 min.

Si am dat piept si cu sistemul juridic, desi n-as fi vrut sa aflu ca in Romania legile ii protejeaza mai mult pe cei care fura si mai putin pe pagubiti. Plus ca pana se termina procesul, cel cu care te judeci ori da faliment, ori moare.

Romania isi are punctele ei tari, care pe noi insa nu ne-au facut s-o mai alegem. In primul rand libertatea, pe care este adevarat ca n-o mai gasesti in multe tari civilizate. Ai libertatea de a injura frenetic pe oricine si oriunde, de la presedintele tarii pana la vecinul de la parter. Ai libertatea sa te targuiesti cu politistul, ba chiar sa te mai iei si la harta cu el sau sa-i arzi si una. Ai libertatea sa asculti muzica la maxim in masina sau acasa si sa-ti arunci resturile pe fereastra. Ai libertatea sa bei si sa fumezi aproape oriunde. Sau ai libertatea sa iei la bataie pe oricine ti se pare ca te incomodeaza.

Si daca ma intrebam daca aici o sa gasesc caini cu covrigi in coada? Da, ma intrebam. Si da, pentru mine aici umbla cainii cu covrigi in coada. Umbla la serviciu, unde seful nostru nu este stapanul nostru, iar daca ma gaseste peste program la birou ma evalueaza clar ca ineficienta. Umbla cainii cu covrigi in coada in gradinitele publice, unde sunt 2 educatoare la 12-15 copii, iar la crese cate 3 educatoare la 10 copii. Si mai umbla cainii cu covrigi in coada in spitale, unde te gasesti ca la pensiune, unde curtile sunt parcuri imense cu fantani arteziene, flori si veverite, unde nu trebuie sa spui "Saru'mana" doctorului, iar dotarile si calitatea actului medical sunt la maximul standardelor existente. Si mai umbla si pe strada mea unde nu este nici un fir de iarba crescut printre pietrele de pe trotuar sau unde nu prind o balta dupa ploaie in care sa se topaie copiii.

Eu nu fac nici mai mult nici mai putin pentru statul german decat faceam la mine acasa. Ma duc la serviciu, imi platesc taxele si impozitele, imi fac curat in fata casei, imi educ copiii. Doar ca aici, nu-mi explic de ce, mi se intoarce cu totul altceva."

Ulciorul

de Omar Khayyam

Ramai sa mai ciocnim o cupa
La hanul vechi dintre coclauri,
Ca pentru vin si pentru tine
Mai am in san trei pumni de aur.

Ramai sa-nmormantam tristetea,
Si setea fara de-alinare,
Cu vinul negru de la hanul
Din valea umbrelor fugare.

Stii tu, frumoaso, ca ulciorul
Din care bei infrigurata
E faurit cu taina sfanta
Din tarna unui trup de fata?

L-a faurit candva olarul
Cel inspirat de duhul rau
Din tarna unui trup de fata
Frumos si cald ca trupul tau.

Inmiresmeaza-te, frumoaso,
Ca pe-un altar de mirodenii,
Cat zarea-i plina de albastru,
Si lumea-i plina de vedenii.

Si-atat cat drumurile vietii
Mai au pe margini bucurii.
Ca maine in zadar vei bate
La porti de suflete pustii.

Iubeste-ma acum caci anii
Nebanuiti vor pune frauri,
Iar clipele iubirii noastre
Se scurg ca undele pe rauri.


p.s. Multumesc, Marcel, pentru ca mi-ai adus aminte....

Rulouri cu scortisoara ...

... sau ce-si face omul cu mana lui bomba hipercalorica se numeste.

Poveste: mergand noi ca oamenii prin targ pe la filme, la mall-urile cele vestite si faloase, consumand, deci, produse consumiste si consumeriste, am nimerit intr-una din escapade si la vestitele cofetarii (?, s-or numi cofetarii ?, ca nu vand dulciuri, ci numai astea, numite cinnaboane, in diferse variante), in fine, la stabilimentele acelea unde miroase a scortisoara de-ti muta nasul inca de la o posta, si de unde nu poti pleca pana nu incerci macar cateva variante.

Si constatand eu ca frecventa cu care vizitam locul devine ingrijoratoare din punct de vedere al hranirii sanatoase (cine stie ce e-uri si prezervative sunt in chestiile pe care ni le vand... aia!) am purces de-a lungul si de-a latul netului cautand reteta perfecta pentru minunile pufoase si aromitor scurgacioase.

Am gasit o varianta americana:

 Dana de la Old Red Barn &co, care, pe buna dreptate, le numeste Nirvana.

si una localnica:

Gabriela Cara, o fiinta care gateste fantastic, nu pot sa va spun! de altfel, puteti constata si singuri, admirand toate minunatiile prezentate pe blogul ei.

Acestea fiind zise, am purces la fapte, astfel:

Ingrediente:

pentru aluat: 

7 grame drojdie uscata

125 ml lapte cald

125 ml apa calda

50 gr zahar tos

80 gr unt moale

1 lingurita sare

1 ou

500 gr faina 000

pentru umplutura:

unt de uns foaia

150 gr zahar brun

2 linguri scortisoara

pentru tava:

unt de uns tava

75 gr zahar brun

pentru glazura de vanilie:

90 gr branza Philadelphia

90 gr unt

250 gr zahar pudra

esenta vanilie

pentru crema caramel:

10 linguri zahar

250 ml lapte

1 lingura amidon

pentru sosul de ciocolata (ganas):

125 gr ciocolata amaruie

1 lingura unt topit

80 ml smantana dulce

esenta vanilie/rom

extra-uri:

dulceata de cirese amare

nuci tocate

fructe uscate

Preparare rulouri:

Intr-un castron amestecati laptele, apa, oul, untul, sarea si zaharul. Adaugati jumatate din cantitatea de faina si amestecati pana obtineti un amestec suplu, omogen. Adaugati drojdia si apoi restul de faina, pana ce aluatul este usor de manuit. Scoateti pe masa pudrata cu faina si framantati 7-10 minute. Puneti aluatul framantat intr-un castron bine uns cu unt si lasati sa creasca pana isi dubleaza volumul. (1 ora, poate 1 1/2 ora)

Incalziti cuptorul la 175 grade.

Cand aluatul si-a dublat volumul, intindeti o foaie dreptunghiulara cam de 1/2 cm grosime. Ungeti bine cu unt topit si presarati uniform zaharul brun amestecat cu scortisoara. In acest stadiu puteti adauga bucati de fructe uscate, daca doriti. Incepand cu latura lunga, rulati aluatul, si cand ajungeti la capat ciupiti marginea pentru a o inchide. Taiati in 12 felii. (aici exista o intreaga discutie despre cum se taie mai bine: cu cutitul sau cu ata. Mie mi-a iesit cel mai bine cu un cutit cu lama subtire si foarte bine ascutit).

Pregatiti tava astfel: ungeti fundul tavii cu unt si presarati cu zahar. Puneti rulourile in tava destul de departate si lasati din nou la crescut pana isi dubleaza volumul (45 min) si umplu complet tava.

Bagati in cuptorul pre-incalzit si coaceti 20 de minute, sau pana incep sa se rumeneasca. Atentie sa nu le ia focul prea tare de sus, pentru ca se intaresc, formeand o coaja tare la suprafata, si ratati efectul "pufoshenie".

Scoateti din cuptor si, cat sunt fierbinti, ungeti din belsug cu glazura de vanilie. Lasati sa se racoreasca si sa se patrunda bine, si apoi serviti calde, oferind celelalte sosuri si adaosuri pentru combinare dupa gustul fiecarui mushteriu.

Glazura de vanilie

Amestecati toate ingredientele cu un mixer pana ce crema obtinuta devine pufoasa si usoara.

Ganas (sos de ciocolata)

Spargeti ciocolata bucatele mici, cu cat mai fine cu atat mai bine. Amestecati untul cu smantana, si puneti pe foc la topit, pana ce incep sa apara mici bule pe margine. Nu lasati sa fiarba, crema se poate arde si capata un gust neplacut. Luati de pe foc, adaugati ciocolata maruntita si lasati 30 de secunde sa se topeasca. Adaugati esenta de vanilie (sau alte arome, de exemplu portocala sau rom) si amestecati cu un tel drept, cu o miscare circulara, pana se incorporeaza ciocolata si crema devine fina. Incercati sa nu incorporati prea mult aer. Daca se taie, incalziti din nou, avand grija sa nu fiarba. Aceasta crema foarte versatila poate fi folosita ca sos, ca umplutura si chiar ca glazura, bine racita.

Crema caramel

Topiti zaharul pe foc, amestecand mereu pentru a nu se arde. Nu ardeti zaharul prea tare, pentru ca va capata un gust amarui. Stingeti cu laptele caldut. Adaugati apoi amidonul si puneti din nou pe foc amestecand continuu pana ce crema se ingroasa putin si capata consistenta unei smatani. Lasati sa se racoreasca. Daca doriti, puteti adauga si 2-3 galbenusuri (odata cu amidonul) si obtineti o excelenta crema caramel pentru umplut prajituri.

Combinatii clasice:

- glazura de vanilie cu sos de ciocolata

- glazura de vanilie cu nuci si sos caramel

- glazura de vanilie si dulceata de cirese

Rulourile pot fi preparate si in ziua anterioare, lasandu-le in faza de crestere intermediara la frigider. A doua zi, le scoateti cu ceva vreme in avans, sa ajunga din nou la temperatura camerei si la gradul de crestere dorit, si continuati cu bagatul la cuptor etc.

Si acum, cateva poze:

Ruluouri in faza de crestere intermediara (dupa sectionare)

Scoase din cuptor

Glazura de vanilie, faza de imbibare

Faza "pofta buna!"

Un singur avertisment: se topesc instantaneu si se depoziteaza pe colacei! In rest, sunt divine...

Pofta buna!

DESPRE JUDECAREA APROAPELUI : Ceea ce reuşim ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi

Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a “solicitat mult efort”, în el începe să lucreze “trufia”. Cel ce slăbeşte se uită cu “dispreţ” la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar “instinctual” i-o ia înainte!”

Ceea ce reuşim ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de “venin”. Banii,care vin spre noi, ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.

Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii” ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul, de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci !Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră, nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.

Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii, care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart, este un pacat si o spurcaciune. Nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderare, orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie, orice cuvant greu este de la diavol si strica totul. Acum stiu, am aflat si eu... "

Autor: NICOLAE STEINHARDT

Sursa: http://www.certitudinea.ro/; http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/despre-judecarea-aproapelui

Plesu - despre limba noastra

"Ar trebui să ne fie tuturor ruşine de ceea ce se întîmplă în România de la o vreme. Am reuşit să intrăm în Europa, ieşind din rîndul lumii. Am devenit, ca niciodată parcă, o insulă absurdă, un conglomerat de dejecţii, plutind în derivă. Viaţa noastră cotidiană pendulează între ridicol şi convulsie, între mîrlănie şi delir. Sîntem cu toţii vinovaţi şi cu toţii victime. Cum ne-am mai putea reabilita în ochii noştri şi ai celorlalţi? Ce mai e de salvat? Uneori – deformare profesională – îmi spun că numai limba română, cu micul ei tezaur de împliniri intraductibile, merită încă o posteritate. Dar e limpede, pe de altă parte, că ea n-a fost niciodată mai batjocorită ca acum. Se vorbeşte sîngeros de urît, cu un apetit al promiscuităţii şi al degradării de care cu greu ne vom putea vindeca. Viaţa cetăţii a devenit o baie de vulgaritate. Sîntem în ochiul unui vîrtej toxic, al unei tornade, care riscă să ne desfigureze.

Cu puţin timp înainte să moară, Socrate îi spunea prietenului său Criton: „...reaua folosire a cuvintelor nu e doar o greşeală de limbă, ci şi un mod de a face rău sufletelor“ (Phaidon, 115, e). A vorbi şleampăt, răstit, ofensator, grobian şi, pe deasupra, greşit, a nu acorda atenţie greutăţii cuvintelor, a spune orice despre oricine, a vorbi pentru a provoca furie sau durere sînt tot atîtea feluri de a introduce, în mediul în care te manifeşti, o primejdioasă otravă. Strici bunul-gust, jigneşti buna-cuviinţă, tulburi ordinea firească a lucrurilor şi deformezi sufletele. Exigenţa unei bune utilizări a limbii se adresează mai ales oamenilor şi instituţiilor pentru care vorbirea e o profesiune: presa în toate variantele ei, şcoala pe toate nivelurile ei, scriitorii şi politicienii. Acestea sînt „mediile“ creatoare de modele. Din această zonă se aşteaptă criterii valide pentru constituirea unui stil de viaţă şi de convieţuire pe măsura demnităţii umane. Parlamentarul care ţine un discurs nu are doar a transmite un mesaj politic, nu are doar a contracara opinia unui adversar: el livrează auditoriului său un mod de a fi, un anumit design comportamental, un sentiment global al ordinii publice şi al valorilor. „Ce-ai face în primul şi în primul rînd, dacă ţi s-ar oferi sarcina guvernării?“ – a fost întrebat, la un moment dat, Confucius. Răspunsul său a sunat astfel: „Esenţialul este să numeşti corect lucrurile. Dacă denumirile nu sînt corecte, cuvintele nu se mai potrivesc. Dacă cuvintele nu se mai potrivesc, treburile statului merg prost. Dacă treburile statului merg prost, nici riturile şi muzica nu mai pot înflori. Dacă riturile şi muzica nu mai pot înflori, judecăţile şi pedepsele încetează să mai fie drepte. Dacă judecăţile şi pedepsele încetează să mai fie drepte, poporul nu mai ştie cum trebuie să se poarte“.

Aşadar, de vreme ce ordinea comunitară depinde în asemenea măsură de corectitudinea limbajului înseamnă că prima îndatorire a unei guvernări adevărate este folosirea adecvată a cuvintelor. Şi că cine se foloseşte de cuvinte, cine scrie şi vorbeşte în văzul lumii umblă la ţesătura cea mai intimă a naţiunii şi a statului. A vorbi înseamnă a decide, indirect, cu fiecare frază rostită, asupra limbii, asupra temeiurilor judiciare, asupra riturilor şi asupra artelor. A fi, cu alte cuvinte, clipă de clipă, legiuitor, creator de limbă, pedagog, moralist şi estet. Admit că e o povară uriaşă. Nu poţi fi Confucius pe perioada unui întreg mandat. Dar nici nu poţi pretinde respect şi legitimitate cînd raporturile tale cu limba pe care o vorbeşti sînt cele ale unui violator în recidivă."

Despre mitocanie - Atlas de mitocanie urbana

de Neagu Djuvara

" S...ă ştiţi că mitocăniile – adică felurile de mitocani „e mai multe”. S-o luăm d'a capo. Termenul mitocan derivă din cuvântul slavon de origine grecească metoh sau metoc care desemna odinioară o căsuţă alăturată unei mănăstiri şi unde un călugăr ducea singur o viaţă particulară; mai târziu, mărit, metocul a servit ca loc de găzduire pentru călători. Dar, să fie înţeles, când acei călători erau obraze simandicoase, stareţul catadicsea să-i adăpostească în chiar conacul lui din incinta mănăstirii – aşa că numai omul de rând era trimis la metoc, zis apoi mitoc. Trist, nu-i aşa? Mitocanul, la origine, e doar omul de rând pe care sfinţia sa stareţul de mănăstire nu-l ia în seamă. Aşadar, sens social. Cu vremea însă, termenul a căpătat un sens peiorativ: mitocanul e omul care foloseşte un limbaj grosolan şi care-şi bagă furculiţa în farfuria ta. Şi, din ce în ce, cuvântul s-a încărcat de noi păcate.

Dar dacă mitocanii se recrutau cu precădere dintre orăşenii de la periferie sau dintre ţăranii de neam prost - cei care nu trăiau cu frica lui Dumnezeu - mitocanii se puteau găsi şi printre cei care se pretindeau boieri. Să vă povestesc o întâmplare de care am auzit în familie, în copilăria mea. Sora mai mare a mamei era căsătorită cu un baron de Reineck, corcitură de neamţ cu grec: bunică-sa venise din Germania, cum veniseră lord Byron din Anglia şi alţi apuseni, să lupte alături de greci în timpul războiului acestora de independenţă. Credeau că grecii, după 500 de ani de paşalâc turcesc mai erau grecii lui Pericle! Reineck a luat o fată a lui Alexandru Mavrocordat, ăl de la Missolonghi. Dar fiii lui au venit să se căpătuiască în Valahia, ţară mai mănoasă. Acum, să vă spun de mama acestui unchi al meu prin alianţă (un pierde-vară pretenţios; Ranetti, coleg cu el la Automobil Club, îi făcuse catrenul următor:Elegant, scos din cutie, Echipat pentru salon, Capul sus, irezistibil, Intră-n club domnul baron).Maică-sa, o moşiereasă oarecare, supărându-se odată pe logofătul moşiei, îi trânteşte înjurătura naţională: F...-ţi mama ta! Omul, în loc să se supere indignat, îi zice cu un zâmbet: Cu ce, coniţă? Ţăranul mucalit se arată boier, iar baroneasa, mitocancă. (Vărul meu, fiul baronului, şi-a „reabilitat” şi tatăl fandosit şi bunica mitocancă, prin felul în care s-a purtat în război, cu regimentul 4 Roşiori, fără să ia o zi de concediu şi, căzând eroic la Cotul Donului, la încercuirea Stalingradului).

Să revenim la încărcătura de înţelesuri a cuvântului mitocan. Nu e, fireşte, mitocan ţăranul – sau nu era – când în sat mai asculta de popă, şi de învăţător, şi de pilda moşilor, şi de Dumnezeu... Mitocani în sat erau cei certaţi cu aceste oprelişti moştenite şi, cu precădere, cei mai mulţi erau de la periferia oraşelor. Dar să nu confundăm mitocan cu mahalagiu, chiar dacă cei mai mulţi mitocani se găseau printre mahalagii. Conu’ Alecu Paleologu, căruia îi plăceau paradoxurile, a făcut cândva elogiul mahalalei. E drept că mahalagiii pot fi simpatici – printre ei şi-a ales Caragiale câteva figuri cărora le-a conferit imortalitatea. Ca mahalagiul să se prefacă în mitocan, trebuie să-i adaugi o anumită agresivitate, un vocabular intenţionat şi mereu grosolan, isprăvind fiecare perioadă cu o înjurătură grasă. Totul putându-se isprăvi şi cu pumnul.

Din nefericire, dacă mitocănia era încă un fenomen relativ marginal în societatea de la începutul veacului trecut, „epoca de aur” a comunismului a prefăcut-o într-o stare cvasi-generalizată şi copleşitoare. Cum să explicăm această explozie a mitocăniei după cei 60 de ani de comunism – adică două generaţii (că celor 45 de ani „oficiali”, ţin le să adaug şi vreo 15 din recenta perioadă de „democraţie originală”)? Eu văd două cauze principale:

1. S-a scos smântâna de pe ţară. Adică, din burghezia mai educată, încropită în 150 de ani şi din chiaburii satelor au murit câteva sute de mii la canal şi în închisori, iar alte câteva zeci de mii au izbutit să fugă – dar emigrarea a continuat şi continuă şi după decembrie 1989, fenomen cu totul nou în psihologia românilor, poporul care emigra cel mai puţin din toată Europa. S-ar zice că astăzi tinerii români cei mai valabili sunt scârbiţi de propria lor ţară.

2. În locul acestei pături a apărut o nouă oligarhie, cu criterii inverse de selecţie: slugărnicia, ura trecutului, setea de putere şi de îmbogăţire imediată. La asta s-a adăugat transferul brusc şi prea grabnic a unei jumătăţi din populaţia satelor în oraşe extinse în improvizaţie, pentru împlinirea peste noapte a unei ţări industriale „multilateral dezvoltate”. Oamenii rupţi din structurile tradiţionale ale satului, bărbatul şi femeia muncind, copiii au crescut în sălbăticie de junglă. Şi, mai grav, românul s-a înrăit. Asistăm la o dramatică modificare a profilului etnic al românului. De unde putea fi învinuit de o oarecare moleşeală şi de indulgenţă excesivă (formula clasică Ei, săracul!), acum a devenit de o agresivitate şi de o brutalitate nemaiîntâlnite. S-a suit scroafa-n copac, dar scroafa e ca lupul! Când te agaţă un automobilist zicând că tu eşti vinovat de nu ştiu ce manevră, nu-i mai ajunge înjurătura. Iese din maşină şi dă cu pumnul în caroseria ta, când nu ţi-l dă chiar în ochi. Pericol, dom’le! Rezultatul e o mitocănie fantastic de răspândită, mai cu seamă la tineret.

Treci prin faţa unui liceu la ieşirea de la ore. În grupul de băieţi (şi fete), în vocabularul băieţilor, termenul neolatin, sonor, desemnând sexul masculin, e folosit încontinuu, gras, apăsat, cu un semn de exclamaţie! L-ai văzut, bă, pe boul ăla de X? Ce crede? „Aia” mea (!) Când i-oi băga pumnu-n gură, „aia” mea! Şi scuipă pe jos. Chiar de faţă cu fetele. Ce se poate face faţă de asemenea avalanşă de grosolănie? Cum să-i vindecăm pe tineri? Nobila campanie care s-a început e bine venită. Dar rămân pesimist. Mi-e teamă că n-o să convingă decât pe cei... deja convinşi, adică rămaşi sfiicioşi şi speriaţi, în afara valului. Şcoala cumva? Ministerul Educaţiei e prost numit: nici Universitatea, nici liceul şi nici măcar şcoala primară nu-s menite să educe moral copilul. Ministerul ar trebui să se numească al Învăţământului. Educaţia e treaba familiei - cei şapte ani de acasă şi chiar de două ori şapte ani. Dar cu noua societate pe care am descris-o mai sus, ce educaţie pot da cei ce sunt de-acum mitocani înrăiţi? Să aşteptăm noua generaţie? Păi, s-a împlinit aproape una şi copiii seamănă cu părinţii. Jele! Să aşteptăm încă o generaţie? N-o să fie cumva la fel? Cerc vicios.Eu văd o mică licărire de speranţă. Ştiţi care? Şederile în străinătate. Fiindcă, după cum am spus la început, mitocăniile „e mai multe”. La nivel internaţional, mitocanul francez, mitocanul englez, mitocanul german sunt altfel decât mitocanul român. Mitocănia e strict naţională. Aşa că, mitocanul român, în contact cu mitocanul francez, de pildă, nu „captează” îndată mitocănia ăstuia, ci numai dacă stă foarte mulţi ani în acea ţară. Deci, normal, el se va lăsa contaminat de ne-mitocăniile străine şi, poate, vindecat...Aştept mântuirea mitocăniei româneşti dintr-o largă ciocnire cu mitocăniile apusene."

fragment preluat din Atlasul de mitocanie urbana scos de Radio Guerilla

Hainele cele noi ale imparatului

de Hans Christian Andersen

A fost odată un împarat, căruia îi placeau aşa de mult hainele noi, încât el îşi cheltuia averea numai pe îmbrăcăminte. Când mergea la o paradă sau când se ducea la teatru ori la plimbare, nu avea alt gând decât să-şi arate hainele noi.

În fiecare ceas al zilei îşi schimba hainele, şi cum se zice de-un rege: "E la sfat", astfel se spunea despre el: "Împaratul e la dulapul cu haine".

În cetate era mare veselie: treceau pe-acolo tot felul de străini; într-o zi iată ca veniră doi pungaşi care se dădură drept mari meşteri ţesători şi spuseră că ei ştiau a ţese cea mai minunată stofă din lume. Nu numai culorile şi desenele erau nemaipomenit de frumoase, dar hainele făcute din această stofă aveau o însuşire ciudată: se faceau nevazute pentru orice om care nu-şi îndeplinea bine slujba, sau care era mărginit la minte.

"Astea-s haine straşnice, se gândi împăratul; cu ele am să pot cunoaşte destoinicia oamenilor mei; am să pot deosebi pe cei deştepţi dintre proşti. Da, îmi trebuie numaidecât această stofă".

Şi dădu îndată o mare sumă de bani celor doi pungaşi, ca ei să-şi înceapă lucrarea cât mai repede.

Ei întinseră două războaie şi se făceau că lucrează de zor, cu toate că nu era nimic pe ţevile lor. Mereu cereau să li se dea mătase subţire şi fir de aur; dar ei le puneau de-o parte, în sacul lor, şi lucrau pâna la miezul nopţii pe războaiele goale.

"Trebuie să ştiu acum unde au ajuns ei cu ţesutul stofei", îşi zise împaratul.

Şi i se umplea inima de grijă, gândindu-se că cei proşti şi nedestoinici pentru slujba lor nu vor putea să vadă stofa. Nu doar că se îndoia de dânsul, dar totuşi chibzui că ar fi bine să trimită întâi pe altcineva, care să vadă lucrul înaintea lui. Toţi locuitorii din cetate ştiau de însuşirea minunată a stofei şi fiecare ardea acum de nerabdare să afle cât de prost şi netrebnic e vecinul lui.

"O să trimit pe cel mai vechi şi mai bun ministru al meu, se gândi împaratul, să vadă ce-au lucrat ţesatorii; el poate mai bine ca oricine să judece lucrul; el se deosebeşte dintre toţi şi prin deşteptăciunea şi prin vrednicia lui".

Cinstitul şi bătrânul ministru merse în sala unde lucrau cei doi pungaşi la razboaiele lor goale.

"Dumnezeule! se gândi el deschizând ochii mari, eu nu văd nimic". Dar nu zise nici un cuvânt.

Cei doi ţesători îl poftiră să vină să se uite mai de aproape, şi-l întrebara cum i se par culorile şi desenul, şi-n acelaşi timp îi arătară războaiele lor; bătrânul ministru îşi aţinti ochii, dar nu vedea nimic, prin faptul că nici nu era nimic.

"Doamne! se gândi el, sunt eu într-adevăr aşa de mărginit? Nu trebuie ca cineva să bănuiască una ca asta. Dar eu sunt oare aşa de nevrednic? Nici nu îndrăznesc sa spun că stofa e nevazută pentru mine!"

- Ei bine, cum vi se pare? întrebă unul din cei doi ţesători.

- O, e frumoasă, nici nu se poate o stofă mai frumoasă! răspunse bătrânul ministru, punându-şi ochelarii. Ce desen şi ce culori!... Da, pot spune împarătului că sunt foarte mulţumit.

- Asta ne bucură grozav, ziseră amândoi ţesătorii, şi ei începură a-i arăta desene şi culori închipuite, dându-le fel de fel de nume. Bătrânul ministru îi ascultă cu cea mai mare luare-aminte, ca să poată spune împaratului toate deslusirile lor.

Cei doi şarlatani cereau mereu bani, mătase şi fir de aur; le trebuia foarte mult pentru stofa asta. Bineînţeles că ei puneau toate astea de-o parte: războaiele lor rămâneau tot goale şi ei lucrau de zor.

Câtva timp după asta, împăratul trimise un alt slujitor credincios să vadă stofa şi dacă ţesătorii mai au mult pâna s-o ispravească.

Acestuia i se întâmplă acelaşi lucru ca şi ministrului: se uită şi iar se uită, dar nu vazu nimic.

- Nu-i aşa că-i minunată stofa asta? îl întrebară cei doi şarlatani, arătându-i frumosul desen şi culorile strălucite care nu se vedeau deloc.

"Cu toate astea prost nu sunt! se gândi omul. Pesemne că nu sunt vrednic de locul meu? Asta-i cam ciudat, să iau bine seama să nu mi-l pierd".

Apoi lăuda şi el stofa, şi îşi arătă admiraţia pentru alegerea culorilor şi mai ales a desenului.

- E de-o frumuseţe neînchipuită, spuse el împaratului; şi tot oraşul nu mai vorbea decât de stofa cea minunată.

În sfârşit vru şi împaratul s-o vadă, cât era înca pe război. Însoţit de-o mulţime de oameni aleşi, printre care erau şi cei doi credincioşi ai lui care vazusera stofa, se duse în sala unde cei doi pungaşi ţeseau mereu, dar fără fir de aur nici de mătase.

- Nu-i aşa că-i de toată frumusetţea! ziseră cei doi credincioşi. Desenul şi culorile sunt demne de Marita ta.

Şi ei arătară cu degetul războaiele goale, ca şi cum ceilalţi ar fi văzut ceva.

"Ce-i asta, se gândi împaratul, eu nu văd nimic. Asta-i îngrozitor. Sunt eu oare un prost? Ori sunt nevrednic de-a împărăţi? Niciodată nu mi-aş fi putut închipui, ca tocmai mie să mi se întâmple o asemenea nenorocire". Apoi deodată strigă:

- E de toată frumuseţea! Vă mărturisesc deplina mea mulţumire.

Clătina din cap cu un aer satisfăcut şi privi spre războaie fără a îndrazni să spună adevărul.

Toţi curtenii se uitară unii dupa alţii şi iar se mai uitară, fără însă a vedea nimic şi ziseră şi ei ca împăratul.

- Într-adevăr e de toată frumuseţea! Ei îl sfătuiră chiar să îmbrace hainele din stofa asta la cea dintâi mare paradă.

- E neînchipuit de frumos, e fermecător, e admirabil! strigau toate gurile şi mulţumirea era pe feţele tuturor.

Cei doi şarlatani fură decoraţi şi primiră rangul de Mari Ţesatori ai curţii.

Toată noaptea în ajunul marii parăzi ei vegheară şi lucrară la lumina a şaisprezece lumânări. Lumea toată văzu ce osteneală îşi dădeau să gătească hainele noi ale împăratului. În sfârsit, se făcură că scot stofa din război, tăiară în aer cu nişte foarfeci mari, cusură cu un ac fără fir, apoi spuseră că haina-i gata. Împaratul, urmat de aghiotanţii lui, se duse s-o vada şi pungaşii, ridicând un braţ în aer ca si cum ar fi ţinut ceva, ziseră:

- Iată pantalonii, iată haina, iată si mantia. Totul e uşor ca pânza de păianjen. Nici o grijă să n-aveţi c-o să vă fie vreodată grea o asemenea haină; asta-i şi cea mai minunata însuşire a acestei stofe.

- Negreşit, răspunseră aghiotanţii; dar ei nu vedeau nimic, pentru că nici nu era nimic.

- Dacă Măria Ta binevoieşte să se dezbrace, noi îi vom încerca hainele, în faţa oglinzii celei mari. Împaratul se dezbrăcă şi pungaşii se făcură că-i dau hainele una dupa alta. Îl învârtiră ca şi cum l-ar fi îmbrăcat, iar el, se suci, se răsuci în faţa oglinzii.

- Doamne! Ce bine vine, parcă-i turnată! Ce croială frumoasă! strigara curtenii. Ce desen! Ce culori! Ce haină nepreţuită!

Marele maestru de ceremonii intră.

- Vă aşteaptă la uşa baldachinul, sub care Măria Voastră va merge la parada, zise el.

- Bine, sunt gata, răspunse împaratul. Cred că nu sunt rau îmbrăcat.

Şi se mai întoarse încă o dată în faţa oglinzii, ca să-şi privească bine înfaţişarea lui măreaţă.

Curtenii, care trebuiau să-i ducă din urmă trena, se făcură că ridică ceva de jos; apoi ţinură mâinile în sus, nevoind a lăsa să se bage de seama că ei nu văd nimic.

Pe când împaratul mergea mândru sub baldachinu-i mareţ, toţi oamenii, în uliţe şi pe la ferestre strigau: "Ce mai haină stralucită! Ce frumoasă trenă are! şi ce croială minunată!

Fiecare se ferea, ca nu cumva să se bage de seamă că el nu vede nimic; s-ar fi dat de gol numaidecât că-i prost şi că-i nevrednic de slujba lui. Niciodată hainele împaratului nu stârniseră o mai mare admiraţie.

- Dar eu vad că n-are haine deloc, zise un copil mic.

- Doamne, ascultă glasul nevinovăţiei! şopti tatăl lui.

Şi îndata rosti şi mulţimea cuvintele copilului.

- Este un copilaş care spune că împăratul n-are haine deloc.

- N-are haine deloc! strigă în sfârşit norodul.

Împăratul fu grozav de jignit, căci i se păru că avea dreptate. Asa era. Totusi se socoti în gând şi îşi luă hotărârea:

"Orice-o fi, trebuie s-o duc de-acum pâna la sfârşit!"

Şi îşi ridică apoi cu mai multă mândrie, capul; şi curtenii ţineau înainte, cu respect, trena care nu era.