A apărut o eroare în acest obiect gadget

joi, 18 noiembrie 2010

Despre mitocanie - Atlas de mitocanie urbana

de Neagu Djuvara

" S...ă ştiţi că mitocăniile – adică felurile de mitocani „e mai multe”. S-o luăm d'a capo. Termenul mitocan derivă din cuvântul slavon de origine grecească metoh sau metoc care desemna odinioară o căsuţă alăturată unei mănăstiri şi unde un călugăr ducea singur o viaţă particulară; mai târziu, mărit, metocul a servit ca loc de găzduire pentru călători. Dar, să fie înţeles, când acei călători erau obraze simandicoase, stareţul catadicsea să-i adăpostească în chiar conacul lui din incinta mănăstirii – aşa că numai omul de rând era trimis la metoc, zis apoi mitoc. Trist, nu-i aşa? Mitocanul, la origine, e doar omul de rând pe care sfinţia sa stareţul de mănăstire nu-l ia în seamă. Aşadar, sens social. Cu vremea însă, termenul a căpătat un sens peiorativ: mitocanul e omul care foloseşte un limbaj grosolan şi care-şi bagă furculiţa în farfuria ta. Şi, din ce în ce, cuvântul s-a încărcat de noi păcate.

Dar dacă mitocanii se recrutau cu precădere dintre orăşenii de la periferie sau dintre ţăranii de neam prost - cei care nu trăiau cu frica lui Dumnezeu - mitocanii se puteau găsi şi printre cei care se pretindeau boieri. Să vă povestesc o întâmplare de care am auzit în familie, în copilăria mea. Sora mai mare a mamei era căsătorită cu un baron de Reineck, corcitură de neamţ cu grec: bunică-sa venise din Germania, cum veniseră lord Byron din Anglia şi alţi apuseni, să lupte alături de greci în timpul războiului acestora de independenţă. Credeau că grecii, după 500 de ani de paşalâc turcesc mai erau grecii lui Pericle! Reineck a luat o fată a lui Alexandru Mavrocordat, ăl de la Missolonghi. Dar fiii lui au venit să se căpătuiască în Valahia, ţară mai mănoasă. Acum, să vă spun de mama acestui unchi al meu prin alianţă (un pierde-vară pretenţios; Ranetti, coleg cu el la Automobil Club, îi făcuse catrenul următor:Elegant, scos din cutie, Echipat pentru salon, Capul sus, irezistibil, Intră-n club domnul baron).Maică-sa, o moşiereasă oarecare, supărându-se odată pe logofătul moşiei, îi trânteşte înjurătura naţională: F...-ţi mama ta! Omul, în loc să se supere indignat, îi zice cu un zâmbet: Cu ce, coniţă? Ţăranul mucalit se arată boier, iar baroneasa, mitocancă. (Vărul meu, fiul baronului, şi-a „reabilitat” şi tatăl fandosit şi bunica mitocancă, prin felul în care s-a purtat în război, cu regimentul 4 Roşiori, fără să ia o zi de concediu şi, căzând eroic la Cotul Donului, la încercuirea Stalingradului).

Să revenim la încărcătura de înţelesuri a cuvântului mitocan. Nu e, fireşte, mitocan ţăranul – sau nu era – când în sat mai asculta de popă, şi de învăţător, şi de pilda moşilor, şi de Dumnezeu... Mitocani în sat erau cei certaţi cu aceste oprelişti moştenite şi, cu precădere, cei mai mulţi erau de la periferia oraşelor. Dar să nu confundăm mitocan cu mahalagiu, chiar dacă cei mai mulţi mitocani se găseau printre mahalagii. Conu’ Alecu Paleologu, căruia îi plăceau paradoxurile, a făcut cândva elogiul mahalalei. E drept că mahalagiii pot fi simpatici – printre ei şi-a ales Caragiale câteva figuri cărora le-a conferit imortalitatea. Ca mahalagiul să se prefacă în mitocan, trebuie să-i adaugi o anumită agresivitate, un vocabular intenţionat şi mereu grosolan, isprăvind fiecare perioadă cu o înjurătură grasă. Totul putându-se isprăvi şi cu pumnul.

Din nefericire, dacă mitocănia era încă un fenomen relativ marginal în societatea de la începutul veacului trecut, „epoca de aur” a comunismului a prefăcut-o într-o stare cvasi-generalizată şi copleşitoare. Cum să explicăm această explozie a mitocăniei după cei 60 de ani de comunism – adică două generaţii (că celor 45 de ani „oficiali”, ţin le să adaug şi vreo 15 din recenta perioadă de „democraţie originală”)? Eu văd două cauze principale:
1. S-a scos smântâna de pe ţară. Adică, din burghezia mai educată, încropită în 150 de ani şi din chiaburii satelor au murit câteva sute de mii la canal şi în închisori, iar alte câteva zeci de mii au izbutit să fugă – dar emigrarea a continuat şi continuă şi după decembrie 1989, fenomen cu totul nou în psihologia românilor, poporul care emigra cel mai puţin din toată Europa. S-ar zice că astăzi tinerii români cei mai valabili sunt scârbiţi de propria lor ţară.
2. În locul acestei pături a apărut o nouă oligarhie, cu criterii inverse de selecţie: slugărnicia, ura trecutului, setea de putere şi de îmbogăţire imediată. La asta s-a adăugat transferul brusc şi prea grabnic a unei jumătăţi din populaţia satelor în oraşe extinse în improvizaţie, pentru împlinirea peste noapte a unei ţări industriale „multilateral dezvoltate”. Oamenii rupţi din structurile tradiţionale ale satului, bărbatul şi femeia muncind, copiii au crescut în sălbăticie de junglă. Şi, mai grav, românul s-a înrăit. Asistăm la o dramatică modificare a profilului etnic al românului. De unde putea fi învinuit de o oarecare moleşeală şi de indulgenţă excesivă (formula clasică Ei, săracul!), acum a devenit de o agresivitate şi de o brutalitate nemaiîntâlnite. S-a suit scroafa-n copac, dar scroafa e ca lupul! Când te agaţă un automobilist zicând că tu eşti vinovat de nu ştiu ce manevră, nu-i mai ajunge înjurătura. Iese din maşină şi dă cu pumnul în caroseria ta, când nu ţi-l dă chiar în ochi. Pericol, dom’le! Rezultatul e o mitocănie fantastic de răspândită, mai cu seamă la tineret.

Treci prin faţa unui liceu la ieşirea de la ore. În grupul de băieţi (şi fete), în vocabularul băieţilor, termenul neolatin, sonor, desemnând sexul masculin, e folosit încontinuu, gras, apăsat, cu un semn de exclamaţie! L-ai văzut, bă, pe boul ăla de X? Ce crede? „Aia” mea (!) Când i-oi băga pumnu-n gură, „aia” mea! Şi scuipă pe jos. Chiar de faţă cu fetele. Ce se poate face faţă de asemenea avalanşă de grosolănie? Cum să-i vindecăm pe tineri? Nobila campanie care s-a început e bine venită. Dar rămân pesimist. Mi-e teamă că n-o să convingă decât pe cei... deja convinşi, adică rămaşi sfiicioşi şi speriaţi, în afara valului. Şcoala cumva? Ministerul Educaţiei e prost numit: nici Universitatea, nici liceul şi nici măcar şcoala primară nu-s menite să educe moral copilul. Ministerul ar trebui să se numească al Învăţământului. Educaţia e treaba familiei - cei şapte ani de acasă şi chiar de două ori şapte ani. Dar cu noua societate pe care am descris-o mai sus, ce educaţie pot da cei ce sunt de-acum mitocani înrăiţi? Să aşteptăm noua generaţie? Păi, s-a împlinit aproape una şi copiii seamănă cu părinţii. Jele! Să aşteptăm încă o generaţie? N-o să fie cumva la fel? Cerc vicios.Eu văd o mică licărire de speranţă. Ştiţi care? Şederile în străinătate. Fiindcă, după cum am spus la început, mitocăniile „e mai multe”. La nivel internaţional, mitocanul francez, mitocanul englez, mitocanul german sunt altfel decât mitocanul român. Mitocănia e strict naţională. Aşa că, mitocanul român, în contact cu mitocanul francez, de pildă, nu „captează” îndată mitocănia ăstuia, ci numai dacă stă foarte mulţi ani în acea ţară. Deci, normal, el se va lăsa contaminat de ne-mitocăniile străine şi, poate, vindecat...Aştept mântuirea mitocăniei româneşti dintr-o largă ciocnire cu mitocăniile apusene."

fragment preluat din Atlasul de mitocanie urbana scos de Radio Guerilla
Trimiteți un comentariu