Hainele cele noi ale imparatului

de Hans Christian Andersen

A fost odată un împarat, căruia îi placeau aşa de mult hainele noi, încât el îşi cheltuia averea numai pe îmbrăcăminte. Când mergea la o paradă sau când se ducea la teatru ori la plimbare, nu avea alt gând decât să-şi arate hainele noi.

În fiecare ceas al zilei îşi schimba hainele, şi cum se zice de-un rege: "E la sfat", astfel se spunea despre el: "Împaratul e la dulapul cu haine".

În cetate era mare veselie: treceau pe-acolo tot felul de străini; într-o zi iată ca veniră doi pungaşi care se dădură drept mari meşteri ţesători şi spuseră că ei ştiau a ţese cea mai minunată stofă din lume. Nu numai culorile şi desenele erau nemaipomenit de frumoase, dar hainele făcute din această stofă aveau o însuşire ciudată: se faceau nevazute pentru orice om care nu-şi îndeplinea bine slujba, sau care era mărginit la minte.

"Astea-s haine straşnice, se gândi împăratul; cu ele am să pot cunoaşte destoinicia oamenilor mei; am să pot deosebi pe cei deştepţi dintre proşti. Da, îmi trebuie numaidecât această stofă".

Şi dădu îndată o mare sumă de bani celor doi pungaşi, ca ei să-şi înceapă lucrarea cât mai repede.

Ei întinseră două războaie şi se făceau că lucrează de zor, cu toate că nu era nimic pe ţevile lor. Mereu cereau să li se dea mătase subţire şi fir de aur; dar ei le puneau de-o parte, în sacul lor, şi lucrau pâna la miezul nopţii pe războaiele goale.

"Trebuie să ştiu acum unde au ajuns ei cu ţesutul stofei", îşi zise împaratul.

Şi i se umplea inima de grijă, gândindu-se că cei proşti şi nedestoinici pentru slujba lor nu vor putea să vadă stofa. Nu doar că se îndoia de dânsul, dar totuşi chibzui că ar fi bine să trimită întâi pe altcineva, care să vadă lucrul înaintea lui. Toţi locuitorii din cetate ştiau de însuşirea minunată a stofei şi fiecare ardea acum de nerabdare să afle cât de prost şi netrebnic e vecinul lui.

"O să trimit pe cel mai vechi şi mai bun ministru al meu, se gândi împaratul, să vadă ce-au lucrat ţesatorii; el poate mai bine ca oricine să judece lucrul; el se deosebeşte dintre toţi şi prin deşteptăciunea şi prin vrednicia lui".

Cinstitul şi bătrânul ministru merse în sala unde lucrau cei doi pungaşi la razboaiele lor goale.

"Dumnezeule! se gândi el deschizând ochii mari, eu nu văd nimic". Dar nu zise nici un cuvânt.

Cei doi ţesători îl poftiră să vină să se uite mai de aproape, şi-l întrebara cum i se par culorile şi desenul, şi-n acelaşi timp îi arătară războaiele lor; bătrânul ministru îşi aţinti ochii, dar nu vedea nimic, prin faptul că nici nu era nimic.

"Doamne! se gândi el, sunt eu într-adevăr aşa de mărginit? Nu trebuie ca cineva să bănuiască una ca asta. Dar eu sunt oare aşa de nevrednic? Nici nu îndrăznesc sa spun că stofa e nevazută pentru mine!"

- Ei bine, cum vi se pare? întrebă unul din cei doi ţesători.

- O, e frumoasă, nici nu se poate o stofă mai frumoasă! răspunse bătrânul ministru, punându-şi ochelarii. Ce desen şi ce culori!... Da, pot spune împarătului că sunt foarte mulţumit.

- Asta ne bucură grozav, ziseră amândoi ţesătorii, şi ei începură a-i arăta desene şi culori închipuite, dându-le fel de fel de nume. Bătrânul ministru îi ascultă cu cea mai mare luare-aminte, ca să poată spune împaratului toate deslusirile lor.

Cei doi şarlatani cereau mereu bani, mătase şi fir de aur; le trebuia foarte mult pentru stofa asta. Bineînţeles că ei puneau toate astea de-o parte: războaiele lor rămâneau tot goale şi ei lucrau de zor.

Câtva timp după asta, împăratul trimise un alt slujitor credincios să vadă stofa şi dacă ţesătorii mai au mult pâna s-o ispravească.

Acestuia i se întâmplă acelaşi lucru ca şi ministrului: se uită şi iar se uită, dar nu vazu nimic.

- Nu-i aşa că-i minunată stofa asta? îl întrebară cei doi şarlatani, arătându-i frumosul desen şi culorile strălucite care nu se vedeau deloc.

"Cu toate astea prost nu sunt! se gândi omul. Pesemne că nu sunt vrednic de locul meu? Asta-i cam ciudat, să iau bine seama să nu mi-l pierd".

Apoi lăuda şi el stofa, şi îşi arătă admiraţia pentru alegerea culorilor şi mai ales a desenului.

- E de-o frumuseţe neînchipuită, spuse el împaratului; şi tot oraşul nu mai vorbea decât de stofa cea minunată.

În sfârşit vru şi împaratul s-o vadă, cât era înca pe război. Însoţit de-o mulţime de oameni aleşi, printre care erau şi cei doi credincioşi ai lui care vazusera stofa, se duse în sala unde cei doi pungaşi ţeseau mereu, dar fără fir de aur nici de mătase.

- Nu-i aşa că-i de toată frumusetţea! ziseră cei doi credincioşi. Desenul şi culorile sunt demne de Marita ta.

Şi ei arătară cu degetul războaiele goale, ca şi cum ceilalţi ar fi văzut ceva.

"Ce-i asta, se gândi împaratul, eu nu văd nimic. Asta-i îngrozitor. Sunt eu oare un prost? Ori sunt nevrednic de-a împărăţi? Niciodată nu mi-aş fi putut închipui, ca tocmai mie să mi se întâmple o asemenea nenorocire". Apoi deodată strigă:

- E de toată frumuseţea! Vă mărturisesc deplina mea mulţumire.

Clătina din cap cu un aer satisfăcut şi privi spre războaie fără a îndrazni să spună adevărul.

Toţi curtenii se uitară unii dupa alţii şi iar se mai uitară, fără însă a vedea nimic şi ziseră şi ei ca împăratul.

- Într-adevăr e de toată frumuseţea! Ei îl sfătuiră chiar să îmbrace hainele din stofa asta la cea dintâi mare paradă.

- E neînchipuit de frumos, e fermecător, e admirabil! strigau toate gurile şi mulţumirea era pe feţele tuturor.

Cei doi şarlatani fură decoraţi şi primiră rangul de Mari Ţesatori ai curţii.

Toată noaptea în ajunul marii parăzi ei vegheară şi lucrară la lumina a şaisprezece lumânări. Lumea toată văzu ce osteneală îşi dădeau să gătească hainele noi ale împăratului. În sfârsit, se făcură că scot stofa din război, tăiară în aer cu nişte foarfeci mari, cusură cu un ac fără fir, apoi spuseră că haina-i gata. Împaratul, urmat de aghiotanţii lui, se duse s-o vada şi pungaşii, ridicând un braţ în aer ca si cum ar fi ţinut ceva, ziseră:

- Iată pantalonii, iată haina, iată si mantia. Totul e uşor ca pânza de păianjen. Nici o grijă să n-aveţi c-o să vă fie vreodată grea o asemenea haină; asta-i şi cea mai minunata însuşire a acestei stofe.

- Negreşit, răspunseră aghiotanţii; dar ei nu vedeau nimic, pentru că nici nu era nimic.

- Dacă Măria Ta binevoieşte să se dezbrace, noi îi vom încerca hainele, în faţa oglinzii celei mari. Împaratul se dezbrăcă şi pungaşii se făcură că-i dau hainele una dupa alta. Îl învârtiră ca şi cum l-ar fi îmbrăcat, iar el, se suci, se răsuci în faţa oglinzii.

- Doamne! Ce bine vine, parcă-i turnată! Ce croială frumoasă! strigara curtenii. Ce desen! Ce culori! Ce haină nepreţuită!

Marele maestru de ceremonii intră.

- Vă aşteaptă la uşa baldachinul, sub care Măria Voastră va merge la parada, zise el.

- Bine, sunt gata, răspunse împaratul. Cred că nu sunt rau îmbrăcat.

Şi se mai întoarse încă o dată în faţa oglinzii, ca să-şi privească bine înfaţişarea lui măreaţă.

Curtenii, care trebuiau să-i ducă din urmă trena, se făcură că ridică ceva de jos; apoi ţinură mâinile în sus, nevoind a lăsa să se bage de seama că ei nu văd nimic.

Pe când împaratul mergea mândru sub baldachinu-i mareţ, toţi oamenii, în uliţe şi pe la ferestre strigau: "Ce mai haină stralucită! Ce frumoasă trenă are! şi ce croială minunată!

Fiecare se ferea, ca nu cumva să se bage de seamă că el nu vede nimic; s-ar fi dat de gol numaidecât că-i prost şi că-i nevrednic de slujba lui. Niciodată hainele împaratului nu stârniseră o mai mare admiraţie.

- Dar eu vad că n-are haine deloc, zise un copil mic.

- Doamne, ascultă glasul nevinovăţiei! şopti tatăl lui.

Şi îndata rosti şi mulţimea cuvintele copilului.

- Este un copilaş care spune că împăratul n-are haine deloc.

- N-are haine deloc! strigă în sfârşit norodul.

Împăratul fu grozav de jignit, căci i se păru că avea dreptate. Asa era. Totusi se socoti în gând şi îşi luă hotărârea:

"Orice-o fi, trebuie s-o duc de-acum pâna la sfârşit!"

Şi îşi ridică apoi cu mai multă mândrie, capul; şi curtenii ţineau înainte, cu respect, trena care nu era.