Despre mitocanie - Atlas de mitocanie urbana

de Neagu Djuvara

" S...ă ştiţi că mitocăniile – adică felurile de mitocani „e mai multe”. S-o luăm d'a capo. Termenul mitocan derivă din cuvântul slavon de origine grecească metoh sau metoc care desemna odinioară o căsuţă alăturată unei mănăstiri şi unde un călugăr ducea singur o viaţă particulară; mai târziu, mărit, metocul a servit ca loc de găzduire pentru călători. Dar, să fie înţeles, când acei călători erau obraze simandicoase, stareţul catadicsea să-i adăpostească în chiar conacul lui din incinta mănăstirii – aşa că numai omul de rând era trimis la metoc, zis apoi mitoc. Trist, nu-i aşa? Mitocanul, la origine, e doar omul de rând pe care sfinţia sa stareţul de mănăstire nu-l ia în seamă. Aşadar, sens social. Cu vremea însă, termenul a căpătat un sens peiorativ: mitocanul e omul care foloseşte un limbaj grosolan şi care-şi bagă furculiţa în farfuria ta. Şi, din ce în ce, cuvântul s-a încărcat de noi păcate.

Dar dacă mitocanii se recrutau cu precădere dintre orăşenii de la periferie sau dintre ţăranii de neam prost - cei care nu trăiau cu frica lui Dumnezeu - mitocanii se puteau găsi şi printre cei care se pretindeau boieri. Să vă povestesc o întâmplare de care am auzit în familie, în copilăria mea. Sora mai mare a mamei era căsătorită cu un baron de Reineck, corcitură de neamţ cu grec: bunică-sa venise din Germania, cum veniseră lord Byron din Anglia şi alţi apuseni, să lupte alături de greci în timpul războiului acestora de independenţă. Credeau că grecii, după 500 de ani de paşalâc turcesc mai erau grecii lui Pericle! Reineck a luat o fată a lui Alexandru Mavrocordat, ăl de la Missolonghi. Dar fiii lui au venit să se căpătuiască în Valahia, ţară mai mănoasă. Acum, să vă spun de mama acestui unchi al meu prin alianţă (un pierde-vară pretenţios; Ranetti, coleg cu el la Automobil Club, îi făcuse catrenul următor:Elegant, scos din cutie, Echipat pentru salon, Capul sus, irezistibil, Intră-n club domnul baron).Maică-sa, o moşiereasă oarecare, supărându-se odată pe logofătul moşiei, îi trânteşte înjurătura naţională: F...-ţi mama ta! Omul, în loc să se supere indignat, îi zice cu un zâmbet: Cu ce, coniţă? Ţăranul mucalit se arată boier, iar baroneasa, mitocancă. (Vărul meu, fiul baronului, şi-a „reabilitat” şi tatăl fandosit şi bunica mitocancă, prin felul în care s-a purtat în război, cu regimentul 4 Roşiori, fără să ia o zi de concediu şi, căzând eroic la Cotul Donului, la încercuirea Stalingradului).

Să revenim la încărcătura de înţelesuri a cuvântului mitocan. Nu e, fireşte, mitocan ţăranul – sau nu era – când în sat mai asculta de popă, şi de învăţător, şi de pilda moşilor, şi de Dumnezeu... Mitocani în sat erau cei certaţi cu aceste oprelişti moştenite şi, cu precădere, cei mai mulţi erau de la periferia oraşelor. Dar să nu confundăm mitocan cu mahalagiu, chiar dacă cei mai mulţi mitocani se găseau printre mahalagii. Conu’ Alecu Paleologu, căruia îi plăceau paradoxurile, a făcut cândva elogiul mahalalei. E drept că mahalagiii pot fi simpatici – printre ei şi-a ales Caragiale câteva figuri cărora le-a conferit imortalitatea. Ca mahalagiul să se prefacă în mitocan, trebuie să-i adaugi o anumită agresivitate, un vocabular intenţionat şi mereu grosolan, isprăvind fiecare perioadă cu o înjurătură grasă. Totul putându-se isprăvi şi cu pumnul.

Din nefericire, dacă mitocănia era încă un fenomen relativ marginal în societatea de la începutul veacului trecut, „epoca de aur” a comunismului a prefăcut-o într-o stare cvasi-generalizată şi copleşitoare. Cum să explicăm această explozie a mitocăniei după cei 60 de ani de comunism – adică două generaţii (că celor 45 de ani „oficiali”, ţin le să adaug şi vreo 15 din recenta perioadă de „democraţie originală”)? Eu văd două cauze principale:

1. S-a scos smântâna de pe ţară. Adică, din burghezia mai educată, încropită în 150 de ani şi din chiaburii satelor au murit câteva sute de mii la canal şi în închisori, iar alte câteva zeci de mii au izbutit să fugă – dar emigrarea a continuat şi continuă şi după decembrie 1989, fenomen cu totul nou în psihologia românilor, poporul care emigra cel mai puţin din toată Europa. S-ar zice că astăzi tinerii români cei mai valabili sunt scârbiţi de propria lor ţară.

2. În locul acestei pături a apărut o nouă oligarhie, cu criterii inverse de selecţie: slugărnicia, ura trecutului, setea de putere şi de îmbogăţire imediată. La asta s-a adăugat transferul brusc şi prea grabnic a unei jumătăţi din populaţia satelor în oraşe extinse în improvizaţie, pentru împlinirea peste noapte a unei ţări industriale „multilateral dezvoltate”. Oamenii rupţi din structurile tradiţionale ale satului, bărbatul şi femeia muncind, copiii au crescut în sălbăticie de junglă. Şi, mai grav, românul s-a înrăit. Asistăm la o dramatică modificare a profilului etnic al românului. De unde putea fi învinuit de o oarecare moleşeală şi de indulgenţă excesivă (formula clasică Ei, săracul!), acum a devenit de o agresivitate şi de o brutalitate nemaiîntâlnite. S-a suit scroafa-n copac, dar scroafa e ca lupul! Când te agaţă un automobilist zicând că tu eşti vinovat de nu ştiu ce manevră, nu-i mai ajunge înjurătura. Iese din maşină şi dă cu pumnul în caroseria ta, când nu ţi-l dă chiar în ochi. Pericol, dom’le! Rezultatul e o mitocănie fantastic de răspândită, mai cu seamă la tineret.

Treci prin faţa unui liceu la ieşirea de la ore. În grupul de băieţi (şi fete), în vocabularul băieţilor, termenul neolatin, sonor, desemnând sexul masculin, e folosit încontinuu, gras, apăsat, cu un semn de exclamaţie! L-ai văzut, bă, pe boul ăla de X? Ce crede? „Aia” mea (!) Când i-oi băga pumnu-n gură, „aia” mea! Şi scuipă pe jos. Chiar de faţă cu fetele. Ce se poate face faţă de asemenea avalanşă de grosolănie? Cum să-i vindecăm pe tineri? Nobila campanie care s-a început e bine venită. Dar rămân pesimist. Mi-e teamă că n-o să convingă decât pe cei... deja convinşi, adică rămaşi sfiicioşi şi speriaţi, în afara valului. Şcoala cumva? Ministerul Educaţiei e prost numit: nici Universitatea, nici liceul şi nici măcar şcoala primară nu-s menite să educe moral copilul. Ministerul ar trebui să se numească al Învăţământului. Educaţia e treaba familiei - cei şapte ani de acasă şi chiar de două ori şapte ani. Dar cu noua societate pe care am descris-o mai sus, ce educaţie pot da cei ce sunt de-acum mitocani înrăiţi? Să aşteptăm noua generaţie? Păi, s-a împlinit aproape una şi copiii seamănă cu părinţii. Jele! Să aşteptăm încă o generaţie? N-o să fie cumva la fel? Cerc vicios.Eu văd o mică licărire de speranţă. Ştiţi care? Şederile în străinătate. Fiindcă, după cum am spus la început, mitocăniile „e mai multe”. La nivel internaţional, mitocanul francez, mitocanul englez, mitocanul german sunt altfel decât mitocanul român. Mitocănia e strict naţională. Aşa că, mitocanul român, în contact cu mitocanul francez, de pildă, nu „captează” îndată mitocănia ăstuia, ci numai dacă stă foarte mulţi ani în acea ţară. Deci, normal, el se va lăsa contaminat de ne-mitocăniile străine şi, poate, vindecat...Aştept mântuirea mitocăniei româneşti dintr-o largă ciocnire cu mitocăniile apusene."

fragment preluat din Atlasul de mitocanie urbana scos de Radio Guerilla

Hainele cele noi ale imparatului

de Hans Christian Andersen

A fost odată un împarat, căruia îi placeau aşa de mult hainele noi, încât el îşi cheltuia averea numai pe îmbrăcăminte. Când mergea la o paradă sau când se ducea la teatru ori la plimbare, nu avea alt gând decât să-şi arate hainele noi.

În fiecare ceas al zilei îşi schimba hainele, şi cum se zice de-un rege: "E la sfat", astfel se spunea despre el: "Împaratul e la dulapul cu haine".

În cetate era mare veselie: treceau pe-acolo tot felul de străini; într-o zi iată ca veniră doi pungaşi care se dădură drept mari meşteri ţesători şi spuseră că ei ştiau a ţese cea mai minunată stofă din lume. Nu numai culorile şi desenele erau nemaipomenit de frumoase, dar hainele făcute din această stofă aveau o însuşire ciudată: se faceau nevazute pentru orice om care nu-şi îndeplinea bine slujba, sau care era mărginit la minte.

"Astea-s haine straşnice, se gândi împăratul; cu ele am să pot cunoaşte destoinicia oamenilor mei; am să pot deosebi pe cei deştepţi dintre proşti. Da, îmi trebuie numaidecât această stofă".

Şi dădu îndată o mare sumă de bani celor doi pungaşi, ca ei să-şi înceapă lucrarea cât mai repede.

Ei întinseră două războaie şi se făceau că lucrează de zor, cu toate că nu era nimic pe ţevile lor. Mereu cereau să li se dea mătase subţire şi fir de aur; dar ei le puneau de-o parte, în sacul lor, şi lucrau pâna la miezul nopţii pe războaiele goale.

"Trebuie să ştiu acum unde au ajuns ei cu ţesutul stofei", îşi zise împaratul.

Şi i se umplea inima de grijă, gândindu-se că cei proşti şi nedestoinici pentru slujba lor nu vor putea să vadă stofa. Nu doar că se îndoia de dânsul, dar totuşi chibzui că ar fi bine să trimită întâi pe altcineva, care să vadă lucrul înaintea lui. Toţi locuitorii din cetate ştiau de însuşirea minunată a stofei şi fiecare ardea acum de nerabdare să afle cât de prost şi netrebnic e vecinul lui.

"O să trimit pe cel mai vechi şi mai bun ministru al meu, se gândi împaratul, să vadă ce-au lucrat ţesatorii; el poate mai bine ca oricine să judece lucrul; el se deosebeşte dintre toţi şi prin deşteptăciunea şi prin vrednicia lui".

Cinstitul şi bătrânul ministru merse în sala unde lucrau cei doi pungaşi la razboaiele lor goale.

"Dumnezeule! se gândi el deschizând ochii mari, eu nu văd nimic". Dar nu zise nici un cuvânt.

Cei doi ţesători îl poftiră să vină să se uite mai de aproape, şi-l întrebara cum i se par culorile şi desenul, şi-n acelaşi timp îi arătară războaiele lor; bătrânul ministru îşi aţinti ochii, dar nu vedea nimic, prin faptul că nici nu era nimic.

"Doamne! se gândi el, sunt eu într-adevăr aşa de mărginit? Nu trebuie ca cineva să bănuiască una ca asta. Dar eu sunt oare aşa de nevrednic? Nici nu îndrăznesc sa spun că stofa e nevazută pentru mine!"

- Ei bine, cum vi se pare? întrebă unul din cei doi ţesători.

- O, e frumoasă, nici nu se poate o stofă mai frumoasă! răspunse bătrânul ministru, punându-şi ochelarii. Ce desen şi ce culori!... Da, pot spune împarătului că sunt foarte mulţumit.

- Asta ne bucură grozav, ziseră amândoi ţesătorii, şi ei începură a-i arăta desene şi culori închipuite, dându-le fel de fel de nume. Bătrânul ministru îi ascultă cu cea mai mare luare-aminte, ca să poată spune împaratului toate deslusirile lor.

Cei doi şarlatani cereau mereu bani, mătase şi fir de aur; le trebuia foarte mult pentru stofa asta. Bineînţeles că ei puneau toate astea de-o parte: războaiele lor rămâneau tot goale şi ei lucrau de zor.

Câtva timp după asta, împăratul trimise un alt slujitor credincios să vadă stofa şi dacă ţesătorii mai au mult pâna s-o ispravească.

Acestuia i se întâmplă acelaşi lucru ca şi ministrului: se uită şi iar se uită, dar nu vazu nimic.

- Nu-i aşa că-i minunată stofa asta? îl întrebară cei doi şarlatani, arătându-i frumosul desen şi culorile strălucite care nu se vedeau deloc.

"Cu toate astea prost nu sunt! se gândi omul. Pesemne că nu sunt vrednic de locul meu? Asta-i cam ciudat, să iau bine seama să nu mi-l pierd".

Apoi lăuda şi el stofa, şi îşi arătă admiraţia pentru alegerea culorilor şi mai ales a desenului.

- E de-o frumuseţe neînchipuită, spuse el împaratului; şi tot oraşul nu mai vorbea decât de stofa cea minunată.

În sfârşit vru şi împaratul s-o vadă, cât era înca pe război. Însoţit de-o mulţime de oameni aleşi, printre care erau şi cei doi credincioşi ai lui care vazusera stofa, se duse în sala unde cei doi pungaşi ţeseau mereu, dar fără fir de aur nici de mătase.

- Nu-i aşa că-i de toată frumusetţea! ziseră cei doi credincioşi. Desenul şi culorile sunt demne de Marita ta.

Şi ei arătară cu degetul războaiele goale, ca şi cum ceilalţi ar fi văzut ceva.

"Ce-i asta, se gândi împaratul, eu nu văd nimic. Asta-i îngrozitor. Sunt eu oare un prost? Ori sunt nevrednic de-a împărăţi? Niciodată nu mi-aş fi putut închipui, ca tocmai mie să mi se întâmple o asemenea nenorocire". Apoi deodată strigă:

- E de toată frumuseţea! Vă mărturisesc deplina mea mulţumire.

Clătina din cap cu un aer satisfăcut şi privi spre războaie fără a îndrazni să spună adevărul.

Toţi curtenii se uitară unii dupa alţii şi iar se mai uitară, fără însă a vedea nimic şi ziseră şi ei ca împăratul.

- Într-adevăr e de toată frumuseţea! Ei îl sfătuiră chiar să îmbrace hainele din stofa asta la cea dintâi mare paradă.

- E neînchipuit de frumos, e fermecător, e admirabil! strigau toate gurile şi mulţumirea era pe feţele tuturor.

Cei doi şarlatani fură decoraţi şi primiră rangul de Mari Ţesatori ai curţii.

Toată noaptea în ajunul marii parăzi ei vegheară şi lucrară la lumina a şaisprezece lumânări. Lumea toată văzu ce osteneală îşi dădeau să gătească hainele noi ale împăratului. În sfârsit, se făcură că scot stofa din război, tăiară în aer cu nişte foarfeci mari, cusură cu un ac fără fir, apoi spuseră că haina-i gata. Împaratul, urmat de aghiotanţii lui, se duse s-o vada şi pungaşii, ridicând un braţ în aer ca si cum ar fi ţinut ceva, ziseră:

- Iată pantalonii, iată haina, iată si mantia. Totul e uşor ca pânza de păianjen. Nici o grijă să n-aveţi c-o să vă fie vreodată grea o asemenea haină; asta-i şi cea mai minunata însuşire a acestei stofe.

- Negreşit, răspunseră aghiotanţii; dar ei nu vedeau nimic, pentru că nici nu era nimic.

- Dacă Măria Ta binevoieşte să se dezbrace, noi îi vom încerca hainele, în faţa oglinzii celei mari. Împaratul se dezbrăcă şi pungaşii se făcură că-i dau hainele una dupa alta. Îl învârtiră ca şi cum l-ar fi îmbrăcat, iar el, se suci, se răsuci în faţa oglinzii.

- Doamne! Ce bine vine, parcă-i turnată! Ce croială frumoasă! strigara curtenii. Ce desen! Ce culori! Ce haină nepreţuită!

Marele maestru de ceremonii intră.

- Vă aşteaptă la uşa baldachinul, sub care Măria Voastră va merge la parada, zise el.

- Bine, sunt gata, răspunse împaratul. Cred că nu sunt rau îmbrăcat.

Şi se mai întoarse încă o dată în faţa oglinzii, ca să-şi privească bine înfaţişarea lui măreaţă.

Curtenii, care trebuiau să-i ducă din urmă trena, se făcură că ridică ceva de jos; apoi ţinură mâinile în sus, nevoind a lăsa să se bage de seama că ei nu văd nimic.

Pe când împaratul mergea mândru sub baldachinu-i mareţ, toţi oamenii, în uliţe şi pe la ferestre strigau: "Ce mai haină stralucită! Ce frumoasă trenă are! şi ce croială minunată!

Fiecare se ferea, ca nu cumva să se bage de seamă că el nu vede nimic; s-ar fi dat de gol numaidecât că-i prost şi că-i nevrednic de slujba lui. Niciodată hainele împaratului nu stârniseră o mai mare admiraţie.

- Dar eu vad că n-are haine deloc, zise un copil mic.

- Doamne, ascultă glasul nevinovăţiei! şopti tatăl lui.

Şi îndata rosti şi mulţimea cuvintele copilului.

- Este un copilaş care spune că împăratul n-are haine deloc.

- N-are haine deloc! strigă în sfârşit norodul.

Împăratul fu grozav de jignit, căci i se păru că avea dreptate. Asa era. Totusi se socoti în gând şi îşi luă hotărârea:

"Orice-o fi, trebuie s-o duc de-acum pâna la sfârşit!"

Şi îşi ridică apoi cu mai multă mândrie, capul; şi curtenii ţineau înainte, cu respect, trena care nu era.

Long way up - ziua 9

Stiu, am ramas dator. Am facut o pauza datorita factorilor externi ce mi-au mancat timpul si energiile (mutare, vacanta, op... etc). acum am revenit. Ziua a 9-a am rezervat-o pescuitului in Arhipelagul Lofoten. Am inchiriat un vas cu capitan cu tot si am iesit in larg. Datorita curentilor calzi arhipelagul este plin de bancuri de torsk, un soi de cod, cu carnea alba si buna, exemplarele prinse de noi avand intre 3 si 5 kg. Maruntaiele au fost aruncate pescarusilor care s-au batut pentru ele, oferindu-ne noua cateva cadre de exceptie.

O zi...

...diferita de toate celelalte. Cum diferita? De ce diferita? Pentru ca ieri, draga noastra mica a implinit noua ani. Si verisoara ei, doi. Numai ca Doi ani, n-a putut fi prezenta la petrecerea lui Noua ani... le desparte din pacate un ocean. Eeeeehhhh, sa nu cadem in pacatul intristarii, ci sa vedem de ce avem sa ne bucuram.

Intai preparativele:
Aperitiv de iarna


Urda cu marar

 Cascaval cu rosii

Salata de vinete

Degetele din piept de curcan si chiftelute

Salata de boeuf cu floricica de morcov

Somon cu pasta de branza si ou de prepelita

Adica, pana aici, cam asa:

Mai departe, ousoare cu mustar si ardei rosu

Tapas cu rosii, ulei de masline si jamon serrano

Platou cu betisoare de legume si sos tartar

Pasta de peste cu capere si decor de masline negre

Ceva dulce sa nu moara invitatii de la tort :D

Tarta cu lamaie

Fantezie cu iaurt si fructe de padure

Apoi invitatii

La urma, "Multi ani traiasca!"

 A fost, deci, o zi foarte frumoasa! Iar la anul, repetam, cu imbunatatiri :))))

 p.s. Tortul e de cofetarie. Io nu stiu sa procesez asa ceva Nici nu vreau sa invat :))))

E toamna iar....

Si daca e toamna, nu numar bobocii, dar (param pam pam, atentie suspans va rog!) facem muraturi!

Ah, cum, ce e asta?
Pai, aperitiv de iarna. Adica ceva dulce acrisor, bun de mancat in post pe paine, sau langa friptura, sau oricum si in orice situatie.

Eeee? Arata mai bine asa?

Bine, am inteles, vreti reteta.
Iat-o. E simpla.

Aperitiv de iarna

(pentru aprox. 10 borcane de 400 gr)

1 kg morcovi – daţi pe răzătoarea mare
1 kg gogoşari – tăiaţi cubuleţe
1 kg gogonele – tăiate fâşiuţe
1 kg ardei gras (şi/sau capia) – tăiat cubuleţe

Se opăresc  in aceasta ordine într-o zeamă formată din:
500 ml oţet de 90
1 litru apă
2 linguri sare
300 gr. zahăr
piper, foi dafin
Pe masura ce se oparesc, se scot la scurs intr-o sita.
Se scot apoi din sită, se storc bine, se lasă să se răcească, şi se amestecă cu 1 cană hrean ras (opţional) şi o maioneză din 400 gr muştar şi 500 ml ulei. Se pun in borcane mici, se inchid bine si... gata!

POFTA BUNA!

Prospeed - Brno 2010

Da, a fost prima mea cursa. Nu credeam ca o sa particip la ea. Vineri am reusit sa-mi imbunatatesc evolutia si cu un timp de 2:38.396 sa ma calific la "The best of the rest", adica o cursa pentru cei de valoarea mea. Sambata dimineata a plouat, deci deja faptul ca nu o sa particip era clar, cauciucuri de ploaie nu aveam si imi era sincer teama sa ma dau pe ud. Dar la ora unu a iesit soarele si cum cursa era programata la trei jumate pista s-a uscat. Asa ca m-am echipat si am participat. O nebunie ce nu poate fi explicata in cuvinte. Startul este ametitor, adrenalina 100 %, un zgomot infernal, iar senzatiile din mountain rousse sunt mici copii. Cursa a fost o lupta cu mine insumi, sa ma concentrez, sa nu gresesc si sa fiu constant, fapt dovedit ulterior de timpii scosi pe tur. Am reusit sa termin antepenultimul, un rezultat bun pentru un incepator. Razvan a plecat de pe locul 6 pe grila si a reusit sa termine pe 2, primul lui podium.


Circuitul de la Brno ramane in continuare circuitul meu de suflet :)

"In ziua in care m-am iubit cu adevarat"

- scris de Charlie Chaplin

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.

Si atunci, am putut să mă linistesc.

Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Stimă de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că nelinistea si suferinta mea emotională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.

Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viată diferită si am început să înteleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.

Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greseală să fortez o situatie sau o persoană, cu singurul scop de a obtine ceea ce doresc, stiind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiti si că nu este momentul …

Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situatii, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, ratiunea mea numea asta egoism.

Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Amor propriu.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, a încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber si am renuntat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place si în ritmul meu.

Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Simplitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înselat.

Astăzi, am descoperit … Modestia.

In ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viată. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.

Si aceasta se numeste … Plenitudine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că ratiunea mă poate însela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte pretios.

si toate acestea înseamnă … Să stii să trăiesti cu adevărat.