A apărut o eroare în acest obiect gadget

marți, 10 februarie 2009

"Lenesul la toate zice ca nu poate" - Anton Pann

Asta este senzatia ce-mi vine in minte privind un alt schimb de replici intre anonimii zilelor noastre tangoiste. Nu va dau link, pentru ca deja o parte din schimb a disparut. Probabil ca si restul va disparea la fel. Optiunea proprietarului blogului respectiv.

Ideea principala insa este alta. De fapt sunt doua.
1.Aplecarea catre criticism distructiv.
2.Gasirea de scuze pentru lene/nesimtire/indolenta/egoism.

De cand a luat fiinta prima scoala de tango argentinian in Bucuresti, acest fenomen pasional a fost insotit de, evident, pasiune. Numai ca la noi, romanii, pasiunea se manifesta, de cele mai multe ori, prin dorinta de a vedea moarta capra vecinului. Multi veniti, putini chemati, parabola biblica, se potriveste perfect: multi si-au incercat pingelele si puterile in centrul vechi, in Amsterdamul nou, in Cismigiu, la Chocolat, La Italieni, la Miorita, la Clubul Taranului si in alte locuri. Majoritatea au plecat cum au venit, renuntand dupa primele lectii. Este o activitate grea, cere disciplina, efort, daruire, un strop de nebunie, poate un pahar de vin. Cei care au ramas sunt alta poveste. Vor sa faca parte din povestea nebuna a tangoului. Cum aleg insa sa faca asta… e ceea ce ii defineste.

Unii se implica total. Tango-ul devine masa, casa, hrana, somn, iubit/a, toata viata. Devin “tango-junkie”. Si, dupa masura inzestrarilor date, sunt mai mult sau mai putin buni. Ceea ce conteaza este intensitatea cu care traiesc acest fenomen.

Altii stau pe margine. Observa. Se ridica si incep sa munceasca. OK.

Altii stau pe margine. Carcotesc. Cutare nu e bun, cutare danseaza prost, cutare e nesimtit si ignorant, cutare n-a calcat la BA dar are pretentia ca stie.
(Paranteza: cunosc un profesor de alt dans care n-a iesit din tara ani buni inainte de a ajunge la Mecca lui. A invatat din doua DVD-uri. A pus pasiune multa. E cel mai bun, si pana de curand, era singurul. Are chemare, charisma, aplecare. La Mecca, a dansat cu profii locali si le-a dat lectii. Il iubesc pentru asta, desi cateodata e infumurat si orb.)
Revin la carcotasi. Din cand in cand, findca nu poti sa stai jos la o milonguta bine orchestrata, la un D’Arienzo jucaus, la un Pugliese dramatic decat daca esti complet surd si amortit, binevoiesc sa iasa din balconul lor (ii mai stiti pe mosii aia doi din Muppets? La ei ma refer). Si atunci sa te tii expunere de orgoliu, nesimtire, infatuare. Eu ii numesc zmei. Exact ca zmeul cel rau din poveste, vin dupa bunul plac si matura tot ce le sta in cale, fara a tine cont de (vestita) eticheta de milonga. (De fapt, eticheta de milonga e un set de reguli de buna purtare. Cine a beneficiat de 7 ani de acasa stie 90% din eticheta de milonga fara sa fie nevoie sa i-o explice cineva). Ei celebrii, ei marii, ei nemaipomenitii. Partenerele, ocazionale sau nu (pentru ca unii nu-si blagoslovesc decat jumatatile cu stilul propriu) sunt ignorate, tarate, certate, folosite ca accesoriu de demonstratie a “muschilor” domnului. Cei care au nefericirea de a fi pe ring in acelasi timp, sa se pazeasca. Zmeii ii vor lovi, incomoda, injura. Inca n-am vazut o bataie, dar ma astept in curand si la asa ceva. Tot ei, marii, bunii, super-dansatorii, au cate o privire dezaprobatoare pentru fiecare instructor, cate o critica, cate un cuvant rau. Pentru ei, toti sunt prosti, neinstruiti, insuficienti.
Cu greu, unii care au muncit supra-omeneste (plecand la un curs sau un seminar in afara si de doua ori pe luna, timp de … niste ani), capata o oarecare aprobare, si aceea cu jumatate de gura. Oare ce le trebuie sa fie multumiti? Dumnezeu din cer? Eventual nascut tanguero la Buenos Aires, ca altfel, de, nu-i suficient de titrat.
Oare dorinta, studiul individual, rabdarea, munca (nu stiti cata munca implica o singura secventa vazuta pe video pentru executi, dar’mi’te s-o descompui, s-o integrezi, s-o asimilezi si sa mai fii capabil si s-o explici unor care n-au habar de disocieri, cultura fizica etc, in asa fel incat s-o inteleaga si s-o poata reproduce cat de cat) nu merita respect si apreciere?.
Stiu pe cineva care a inceput prin a diseca casete. De ciuda, stiu, dar a stat si si-a spart capul zi si noapte ca sa priceapa, sa schematizeze, sa explice ce vedea si executa. Rezultatul? Primeste injuraturi pentru ca e…. alternativ.
Stiu pe unii care se certau pe strada cand veneau acasa de la lectii, pentru ca nu pricepeau ce se intampla si pentru ca vanataile cresteau in loc sa scada. Rezultatul? Desi a inceput ca profesor, el se rezuma acum doar la participari ocazionale la milongi. Ea mai supravietuieste in jungla, dar cu greu, printre reprosuri, observatii si critici.
Stiu o fata care a descoperit uimita la Amsterdam ca exista ceva special pe lume. De atunci, munceste permanent, atat cat poate, sa isi imbunatateasca tehnica, calcatura, pozitia. Accepta orice incepator, pentru a-i da incredere, pentru a-l ajuta sa creasca corect (si ea, ca si altii, stie ce inseamna o deprindere de inceput gresita: e foarte greu, aproape imposibil, de corectat), pentru a-i facilita accesul la bucuria care se numeste tango. Ce primeste? Este acuzata de impostura.
Si exemplele pot continua, din pacate…
N-am vazut un cuvant bun, o lauda meritata, un multumesc. In schimb, am vazut barfe, rautati, critici, insulte, aberatii. Toate de la niste … unii care nu muncesc, nu se obosesc, nu se gandesc la altceva decat la persoana proprie. Vor principiile gata mestecate si turnate cu lingurita in capul lor mic, si nici pe acelea nu le accepta daca le solicita neuronul prea mult. Vor super partenere, viseaza la zeitele tango-ului si ofteaza dupa ele daca au avut sansa (prin munca si investitia profilor injurati si nesatisfacatori, de altfel) sa danseze cu Mariana sau Maria sau Michelle sau Eva sau Jennifer sau… dintre cele ce au venit aci. Localnicele trebuie corectate (nu dansezi ca X, ea era usoara, aici trebuia sa faci nu-stiu-ce-figura), tarate la subbrat (e mai usor decat sa o tii in brate fata in fata corect, comod, comfortabil), si intr-un final obligate sa fie recunoscatoare ca li s-a facut favoarea de a fi dansate (pai, oricum sunt multe fete dornice, nu?), desi numai dans nu este ala. Am vazut atitudinea asta si la femei, dar mult mai putine. Mult de tot mai putine. Si oricum, egoistele si auto-suficientele se cam elimina din start, pentru ca nu au loc de zmei :D in exprimarea orgoliului personal. Ca fata, e greu sa fii tu pretentioasa acolo unde trebuie sa fii aleasa/invitata la dans pe criterii …. subiective (e draguta, miroase bine, nu ma critica, ma simt bine cu ea).

Suntem romani. Ne simtim mai bine sa stim si sa spunem ca Eminescu a avut sifilis. Ca Nichita era betiv. Ca … etc. povesti triste si scabroase. Jurnalul de la ora cinci. Ne place sa ii coboram pe ei la nivelul nostru, pentru ca noi nu putem urca la nivelul lor. Daca am invata sa canalizam energia cheltuita in mizerii pe alte directii, poate ca am reusi sa iesim din zloata nationala. Dar noua ne place sa fim pitzipoance. Cocalari. Musculite de otet. Zmei.

P.S. link-ul la DEX este pentru cei cu vocabular mai restrans, ca si pentru cei care au dubii asupra sensului exact al unor cuvinte mai putin folosite. Ca suntem si agramati, peste toate…

P.S.2: Si nu mai folosesc diacritice in posturile mele pentru ca exista browsere care nu le recunosc si care rescriu textul cu patratele si alte semne ciudate. Consider ca este mai lizibil fara diacritice, decat cu semne bizare inserate prin tot textul. Optiune personala, nu lipsa de interes, sau lenea de a folosi tastatura extinsa.
Trimiteți un comentariu