Reveniri... si constatari

Asta-vara, la un boot-camp de salsa, instructoarea ne-a tinut o ora „cu fetele” si una „cu baietii”. Ce le-a spus baietilor nu stiu, stiu doar ce ne-a spus noua. Atunci ma uitam la ea, aprobam o parte din poveste, si ma intrebam ce vrea sa spuna cu „atitudinea cubaneza”. Vedeam doar interpretarea data de ea acelei atitudini, si, desi este o excelenta instructoare de salsa, nu este o persoana feminina, desi stie si incearca sa treaca peste acest fapt cu cat mai multa gratie. Am priceput ce ne povestea atunci abia acum, dupa ce am fost in Cuba. Avea dreptate. Fiecare cuvant pe care ni l-a spus a fost adevarat: femeile cubaneze se poarta ca si cum ar fi Miss Univers. Nu va ganditi la decor: sunt sarace din punct de vedere al hainelor. In schimb, sunt dotate cu sarm, caldura, eleganta naturala. Ele stiu ceea ce noi toate am uitat: sa fie femei pana in varful unghiilor.

Se spune despre romance ca sunt cochete, ca au grija de imaginea lor, ca sunt aranjate si dragute. Ca suntem un popor cu foarte multe femei frumoase. Ei bine, cubanezele ne bat de departe. Si nu prin frumusetea fizica, sau, repet, prin lux, ci prin atitudine. Au miscari line, domoale (n-am vazut pe nimeni grabindu-se, in Cuba), si, de la 5 la 100 de ani, debordeaza de feminitate. Le ajuta si conformatia corporala: la ele, grasimea nu se depune unitar si nu este gelatinoasa, ci strict localizata si cu o consistenta de invidiat. Am vazut femei obeze, cu talie, cu sani si posterior atat de obraznice incat ai fi jurat ca-s manufacturate. Am vazut fete anorexice, gen „snur”, care aveau conturate exact rotunjimile cu pricina. Si toate erau feminine. Noi calcam apasat si grabit. Noi privim in pamant sau in zare, duse de ganduri. Noi am uitat ca, oricata propaganda s-ar face egalitatii intre sexe, suntem totusi diferite de barbati.

Ma uitam pe strada, in Habana, si orice persoana iesea in evidenta era un strain, un vizitator, un om care nu se adaptase ritmului local si care continua sa alerge asa cum fusese obisnuit, fara gratie, fara eleganta, fara sa traiasca.

Vreau sa fiu femeie, si sa ma bucur de asta!

Planuri...

Traseu de Barcelona (sambata):
La Pedrera – Casa Battlo – Sagrada Familia – Parc Guell – Plaza Spania – fantana Magica – Plaza Catalunia (pentru suveniruri) - Rambla - Plaza Real - tourist bus

Duminica: circuit. Catalunia. Rossi?

Alte sugestii?

Yupeeee!

Am iesit pe strada! Am iesit nu numai pe strada, ci pe autostrada! Ce daca a fost o plimbare de placere, pana la prima iesire si inapoi! Am iesit, m-am dat si mai tare si mai incet, am facut si gafe, am fost inghesuita de niste idioti, dar mi-s happy!

Mai vreau, mai vreau, mai vreau! Si mai vreau si pe altfel de drumuri, si mai vreau si mai mult (nu spun cum am venit acasa: m-am asezat in pat pentru 5 minute si am dormit tun 2 ore)...

Da, mai vreau! :))))

Raport de Cuba

Am fost in Cuba. E departe, e diferit, e acasa, e fascinant, e periculos, e deosebit. Am vizitat oameni si locuri, mi-am retrait o parte din tinerete (am ajuns pe 30 aprilie seara. A doua zi de dimineata am deschis televizorul, si ce sa vezi, marsul de 1 Mai, cu pancarte, lozinci, defilare militara, oamenii muncii, “Viva la Revolucion!!!”) Socant, ca dupa atatia ani imaginile acelea sa-mi fie inca vii in memorie.

Poze, poze, poze. Observ acum in poze detalii pe care pe viu nu le-am vazut. Muzica nu o am in poze; o am insa pe CD-uri. De la fiecare terasa unde un grup de “cantaciosi” ne-au gadilat urechile cu dulcele son, sau bolero, sau cha cha, am luat CD-ul cu marile hituri reinterpretate de ei. Poate ca nu sunt Sonorra Carruseles, dar sunt cei pe care i-am ascultat acolo, cei cu care am dansat si am trait vreme de doua saptamani.

Am fost turistul german venit pe litoralul romanesc sa se dea mare, stand la hotel all-inclusive pe malul marii, mufat la Daiquiri/Mojito/Pina colada/Cuba libre. Peste tot, cocktailurile nationale, cu rom cat vrea clientul.

Am fost in general turisti, ne-am luat tepe, unele umilitoare:

In cursul unei excursii auto-organizate, ne-a fost propusa o “masa rustica” (sarmale cu mamaliga in varianta cubaneza, adica languste cu fulgi de banana). La prima vedere, desi pretul ni s-a parut mare, am zis da, in idea cine stie caror bunatati urmau sa ne fie servite. In decursul mesei, a devenit clar ca pretul era bataie de joc si jumuleala pe fata. Cum se contura tot mai tare nemultumirea pe noi, gazdele, inventive, au simulat ”Sase, vine politia, carati-va ca altfel ne baga 100 de ani la inchisoare!”, iar noi am pus totii banii gramada, fara sa ne mai targuim si am fugit, toti cu aceeasi teama de Politie/Securitate etc bine implantata in subconstient.

Bineinteles, a fost o cacealma, menita doar sa ne faca sa platim fara comentarii :))).

Ufff, plina, frumoasa, calda Cuba! Mai vreau…

Voi reveni si cu alte povesti…

Am o prietenă

Am o prietenă. Şi n-aş fi menţionat-o, pentru că nu e singura, dacă nu ar fi început şi ea şcoala. Şi numai că a început şcoala, dar o dată cu trickerul meu îi luăm şi ei o bicicletă:



Aşa că vom fi două zbârnăitoare prin oraş. Păzea! Promit solemn că în două săptămâni ies pe stradă, cu ce-o fi, pentru că între timp m-am împrietenit şi cu diversiunea, bine de tot, urmează fazerul la drum şi tricky în oraş.

Am ieşit duminică până la Cheia. Un Fazer de 1000, un FJR, un GSXR de 600, şi-un chopper, 2V, 850 cc.... Ce plictisealăăăăăă! ori chopper-ul nu putea, ori pilotul lui era easy rider, cert e că peste 100 n-a trecut nici picat cu ceară. Îmi lipseau andrelele, aş fi croşetat măcar o jumătate de pulover ;). În ritmul în care s-a mers, m-aş fi plictisit şi dacă eram eu pilot :D. Aşa că, dacă alţii pot, şi eu pot măcar la fel. După Austria, nu mai merg decât pe două roţi.

Mai mic sau mai mare?????

Mă lupt cu draga mea motocicletă. Şi constat că mi-e frică de ea. Ca atare, în afară de exerciţiile de acomodare cu „monstruozitatea sa”, pe care le fac in poligon, o să ies pe stradă... cu un tricker.

L-am găsit. E frumuşel, mic şi atât cât trebuie de nervos. Uşor, categoria pană, exact ce-mi trebuie pentru „minunatul” trafic din Bucureştiul nostru iubit. Peste două săptămâni o să-l am, şi o să pot să încep să „mă dau” la modul serios, de câte ori pe zi va fi loc de asta. Iar Fazerul... ei bine, rămâne de vazut cum va fi relaţia noastră la sfârşitul săptămânii viitoare. Sper să ne împrietenim. N-am de gând să-l dau, fie şi pentru simplul motiv că nu mai vreau să fiu pasager în lungile drumuri pe care le vom face peste vară. Apropo, nu mai plecăm la drumul combinat Muggelo cu Catalunia. Merem doar la Catalunia, cu avionul, cu conserva. Din păcate, restricţiile job-urilor şi-au spus cuvântul: a trebuit să alegem unele ieşiri în favoarea altora. Într-un fel, nu-mi pare rău, pentru că vroiam din tot sufletul să merg pe motorul meu şi acum sunt mai convinsă decât în iarnă că n-aş fi făcut faţă. În schimb, primesc un tricker, o excursie scurtă în iunie în Grecia şi una la Misano în august, combinată cu câteva zile de plajă pe coasta dalmată. Poate în oraşul acela cu nume jenant? Ei, mai e timp până atunci.

Între timp, mă dau în poligon cu Diversiunea ( pe care cu onor am tăvălit-o la prima ieşire). Fiecare motoretă am pus-o jos la primul contact cu ea, n-am iertat-o pe nici una până acum. De asta nici nu vreau să scot Fazerul pe stradă. Mi-e frică de „Gigi” din trafic.

Un amic m-a testat întrebându-mă dacă nu vreau să-i încerc Hondiţa. Hornet, frumuşică, nu pare grea şi nici foarte rigidă. Am scăpat elegant pretextând că n-am casca mea şi că nu pun alta în cap, din principiu. Adevărul e că nu m-aş fi urcat pe ea nici dacă aveam armură. Mi-e frică de trafic. De fapt, mi-e frică de repercursiunile pe care orice bâlbă pe motor le poate aduce atunci când eşti „zmeu” pe stradă.

Ei, şi când am început să trag de bătrâna doamnă a fost la fel. Cu timpul, am evoluat. O sa fie bine, ştiu eu. Aştept cu interes sfârşitul săptămânii viitoare, şi apoi începutul lui aprilie: o sa am trickerul şi atunci să vezi zbârnâială prin oraş!

Nu sunt singura pe lume

Credeam că sunt singură pe lume. Credeam că în ţara noastră nu se practică decât lucrul manual moştenit din moşi strămoşi (ei, pentru că aşa e expresia, nu pentru că bărbaţii ar avea prea mult de a face cu cusutul-ţesutul-lucratul tradiţional). Credeam că sunt singura care nu-şi găseşte cele necesare şi care are o nelinişte de câte ori vede un metraj frumos. Ei bine, m-am înşelat profund. Am descoperit “Peticelele”. Am mai descoperit că am fost lângă ele înainte să se înfiinţeze. Aaaahhhhh, nu ştiţi despre ce vorbesc. Păi, despre ce dacă nu despre cealaltă mare pasiune a mea: peticele.

Se numeşte Patchwork. Lucrul din petice. Se iau mai multe materiale, se fac petice cât mai mici şi apoi se cos între ele cât mai variat posibil. Apoi se întind pe vatelină, vatelina peste un alt material (de data asta intreg) şi se matlasează tot sandvişul împreună. Se face o margine oarecare şi e gata.

Iar Peticelele, ei, Peticelele sunt alte fete pasionate de petice. Nu neapărat în ţară. Nici neapărat romance. Dar cu aceeaşi pasiune. Am 1000 de întrebări pentru voi, Peticelelor. Şi mă sfiesc să le adresez, aşa cum şi la expoziţia din 2003 m-am sfiit să vorbesc cu voi. Nu ştiam că sunteţi voi. Nu ştiaţi nici voi că o să fiţi Peticele.

Deocamdată, mă bucur singură că v‑am descoperit. Am pus semn de carte pe toate paginile voastre, pe care le‑am citit cu nesaţ.

La cât mai multe petice, Peticelelor!