Povestea vorbei – de la lume adunata si 'napoi la lume data - de Anton Pann

Expresia “Sa te duci bou si sa te intorci vaca” este echivalenta cu urmatoarele:
Nu toate mustele fac miere,
Nu toate strachinile sunt pentru ciorba,
Procopseala nu e carpa, s'o mototolesti si s-o bagi in san,
A lipsit d'acasa noua ani si s-a intors cu doi bani,
S'a dus bou si s'a intors magar,
Omul sfinteste locul si nu locul pe om,
Orbul isi cauta acul in aria cu paiele si surdul il povatuieste unde suna,
Copilul razgaiat ramane neinvatat,
si
Mult mai lesne se invata un dobitoc simtitor, decat sa ia povata un neintelegator.

Mai departe, povestea spune:

Fiecine ce face, pentru el este
Cum isi asterne, asa va dormi
Cum isi va gati asa va pranzi

Piatra care nu e buna rau macina tot d'auna,
Omul cel naravit rau, tot la rau e gandul sau,
Umbla dupa secerat pe unde n-a semanat,
Aduna de unde n-a risipit si nu se sfinteste,
Cei ce multe garduri sar o sa dea cu curu'n par.

Povestea vorbei

Pupaza motata si frumoasa'n pene
Gunoindu-si cuibul din narav si lene,
Il lasa si merse iar in alta parte,
S'apuca sa faca alt cuib mai departe;
Dar vazand-o cucul ii facu'ntrebare:
- Ce faci iar aicea, soru-mea cutare?
- Cuib imi fac, raspunse; s'o'ntreaba el iara:
- Dar facusesi parca altul asta vara?
- Mi-am facut, ea zise, s'altul dupa dansul
Dar mai mult nu este d'a sedea intr'insul,
Ca dupa cum, poate, e stiut si tie,
L-am umplut cu totul de necuratie.
Cucul auzind-o, zise iar: - Ei bine
- Dar iti lasi naravul, ori il iei cu tine?
- Cum, ea ii raspunse, un narav din fire
Poate vreodata s'aibe lecuire?
- De vreme ce, draga, ii zise ei cucul,
Nu iti lasi naravul, geaba-ti este lucrul,
Caci si de acesta nu o sa ai parte,
O sa-l umpli iarasi ca pe celelalte;
Ci intai naravu-ti lasa, de se poate,
S-atunci o sa'ti fie cuibul ca la toate.





Morala: nu confundati doble frente cu tango nuevo, mai ales cand trambitati precum gaina oul excursii de studii prelungite, mandre asocieri cu nume sonore si celebre, si pe deasupra dorinte de profesorat...

Soarele de la miezul noptii...

"Taramul soarelui de la miezul noptii" este denumirea data zonei de dincolo de Cercul Polar de Nord a Norvegiei, datorita faptului ca vara soarele nu coboara nici macar noaptea sub linia orizontului. Acest fapt se datoreaza inclinatiei axei Pamantului, si faptului ca axa este orientata in aceeasi directie in timpul intregii miscari de revolutie a Pamantului. Fenomenul poate fi vazut in orice punct al Cercului Polar de Nord in 21 iunie sau la Cercul Polar de Sud in 21 decembrie. Dincolo de cercurile polare, timpul in care soarele este pe cer fara sa apuna creste treptat, fiind de 76 de zile la 70 grade latitudine si de 134 de zile la 80 grade latitudine. La poli, soarele nu apune sase luni.

Bineinteles, opusul acestui fenomen este faptul ca iarna, soarele nu apare niciodata deasupra liniei orizontului si regiunile polare sunt cufundate in intuneric toata iarna polara.

Planuri: sa jungem si noi acolo in luna iunie calare pe motoare... :D

Problema de logica

Ii multumesc lui Boby pentru aceasta problema, si va las si pe voi sa va distrati cu ea :D

La Latina

Nu pot sa nu ma intreb: oare cum ar fi daca as locui acolo... Si cubana, si tango argentinian... si Bistrot La Latina... mmmm... ce poveste!

Mai lipsesc bicicletele din ea, dar din cate imi amintesc se poarta si ele, acolo... E o idee, desi intotdeauna ceva ma trage inapoi acasa. Pana si Cuba cea-ca-acasa n-a fost destul.

Nu, hotarat lucru, vreau sa le vad si sa le experimentez gusturile exotice, pe perioade mai mari sau mai mici, dar acasa va ramane intotdeauna acasa.

P.S. multumesc, Manu!

Ocupatii de vacanta

Casey Stoner se distreaza in extra sezon.

Superficialismul

Am observat din ce în ce mai des în ultimii ani o tendinţă (pentru mine) destul de supărătoare: superficialismul. Să mă explic: oamenii nu mai gândesc/acţionează/trăiesc dincolo de moment. Acel american îndemn “trăieşte clipa” a devenit stil de viaţă. Oportunismul este în fruntea bucatelor. Nu mai există prieteni adevăraţi, familia îţi e duşman, până şi omul cu care alegi să-ţi împarţi cele mai intime momente e câteodată un “one night stand”, concept importat, de asemenea, de la americani.

Comportamentul de carton, “haina de circumstanţă” adoptată doar pentru a-ţi genera un fals avantaj este practicat în proporţie de 90%. Nu prea mai există oameni care să îşi susţină punctul de vedere, nu prea mai există oameni care să aibe puncte de vedere, deoarece asta cere un efort susţinut, o continuă căutare de argumente, o zbatere pentru crezul tău. Am devenit comozi, zapăm prin viaţă, nu ne mai interesează decât compotul călduţ (adesea reîncălzit) al bălăcelii zilnice. Ne trebuie porţia de informaţii din tabloide, am devenit dependenţi de zâmbete false şi de drame la fel de false. Vedetele noastre sunt de mucava, viaţa la fel.

Mergem cu valul: s-a decretat criză mondială, ne isterizăm naţional în secunda doi, deşi nimic nu ne împingea către asta. Poate la vară să apară ceva efecte reale, dar noi ne comportăm deja “adecvat”…

Şi totuşi, deşi prima reacţie este de dezgust şi de abandonare a oricărei tentative de comunicare, voi ierta şi voi continua să-mi susţin crezul, să-mi apreciez prietenii, să mă comport în funcţie de morală şi de educaţie, şi nu de ocazie. Asta pentru că m-am gândit că, dacă şi aceia (puţini) dintre noi care mai au coloană vertebrală, ne vom retrage, ceilalţi nu vor mai avea nici un reper. Şi exită două tipuri de consecinţe: fără repere, nesimţirea atinge culmi nebănuite, nemaiexistând măsură, iar a doua îi priveşte pe cei care, nevăzând altceva, imită pentru că nu cunosc alternativă.

Asta apropo de motto-ul piesei lui Amiel Gladstone…

p.s. mai e cineva de aceeasi parere....

Hipioti si bolsevici - povestea

Motto:

“Altruism is fine, but like everyone else I wouldn’t mind to be as rich as Crassus. Let’s face it, the reason most people go to law school is to get a license to print money. There might be an odd duck in your class who’s interested in social causes, but that person was probably raised by Bolsheviks or hippies”

Douglas Man, un avocat din Edmonton,
in editia din toamna 2003 a Nationalului,
o revista pentru juristi

In copilaria de sub comunisti, nu erau prea multe lucruri de facut: televizorul era proscris, video-ul, un lux interzis, calculatoarele nu existau (home pc? Se afla inca in faza de proiect SF), asa ca ocupatiile ramase (in afara de munca/scoala) erau destul de putine: lecturile, vizitele pe la rude si prieteni, si arta, sub formele ei permise de cenzori: expozitii, muzee, film, teatru.
Asa se face ca posedam abonament la teatru, si nu ratam nici o premiera. Aveam actori preferati, regizori, stiam scenariul pe de rost, luam flori pentru preferatii mei. Erau pasaje subversive pe care le pandeam cu aviditate, erau oameni pe care ii revedeam in foaier, o lume aparte…
Tot aparte erau si povestile soptite despre acei ciudati numiti hippie, grupurile de prieteni ”deocheati”, care ascultau cantece interzise, aveau postere obtinute cu greu prin contrabanda, purtau parul lung si imbracaminte stranie…
Am revazut acele timpuri cu ochii mintii sambata, cand am fost invitati la o “repetitie cu public” a unei piese pusa in scena de un prieten. Piesa dezbate exact subiectul unei tinere trecute prin curentul hippie, care se regaseste cu dileme, intrebari, dezorientari la 26 de ani, si care se zbate sa-si clarifice un drum in viata, sa-si lamureasca optiunile, sa se adune cu ea insasi.
Nu stiu ce a simtit restul salii, dar reactiile la unison ma fac sa banuiesc ca ceilalti nu au fost departe de aceleasi trairi pe care le-am incercat eu: am fost acolo, mi s-a intamplat asta. Ne-am identificat cu personajele, cred ca si actorii insisi au facut acest lucru, facand parte din aceleasi generatii ca si spectatorii. Tanarul Jeff (Lari Giorgescu) n-a gustat experientele prin care au trecut ceilalti doi protagonisti, este abea iesit din adolescenta, naiv si inocent, bine intentionat dar complet dezorientat intr-o lume intoarsa cu susul in jos. Star (Ela Ionescu) isi vede existenta din ultimii ani naruita si risipita, aruncata in vant, o scurgere de energie inutila si ne apreciata de nimeni. GreenTree (Mihai Cuciumeanu) a sesizat si el impasul, rascrucea la care se afla vietile lor, dar singura solutie pe care o intrezareste este intoarcerea la conservatorism, la valorile parintilor, la rigiditatea pe care o combatuse din pozitia de hippie…
Finalul cu “happy-end” trist m-a bucurat nespus: nu trebuie sa-ti fi gasit o rezolvare a tuturor problemelor pentru a fi capabil sa mergi mai departe. A avut totusi o nota pozitiva: umbrela ei galbena, care, sub lumina ultimului reflector, a fost soarele care a rasarit din nou in viata ploiasa a lui Star….

Trafic aerian

Acest filmulet l-am primit de la o prietena, pasionata de aviatie.
Cei ce au zburat macar o data stiu prin ce stres trecem majoritatea dintre noi. Dar acum o sa intelegeti si ce stres au controlorii de trafic aerian si de ce sunt asa de bine platiti peste tot in lume. Eu cred ca merita, voi nu?

Hipioti si bolsevici

Piesa de teatru "Hipioti si bolsevici",
autor: Amiel Gladstone (Vancouver - Canada),
regia: Felix Crainicu "Regizoru" (Bucuresti Romania),
distributie:
Ela Ionescu,
Lari Giorgescu,
Mihai Cuciumeanu,
Cristina Barna (papusar)



Interviu cu autorul despre varianta romaneasca a piesei, luat de Felix la 18 ianuarie 2009

Votati Parcul National Retezat!

Nenea Boby are o sugestie foarte interesanta. O puteti gasi povestita pe larg, cu amanunte si detalii, aici. Pentru a vota, va duceti aici.
Io am votat, Costele si el. Hai sa ne facem cunoscuti si prin altceva decat "Dracula" si "Ceausescu"!

Nostalgia dupa locul-in-care-nu-am-fost-niciodata

Revăd poze din Cuba dragă mie, şi mă cuprinde nostalgia excursiei la Buenos Aires. Deocamdata, există un plan ipotetic şi îndepărtat pentru a ajunge din nou peste ocean, cu destinaţia Argentina. Acest proiect depinde de atât de multe variabile…. încât prefer pentru moment să nu mă gândesc prea mult la el. Prieteni dragi sunt acum acolo, în ţinutul magic al tango-ului, în estuarul lui Rio de la Plata, la leagănul acestui dans greu, sufocant, pătimaş ce m-a prins de multă vreme în mreje şi nu vrea să-mi mai dea drumul.

Mi-e dor fizic de locurile pe care nu le-am vazut niciodată. Mi-e dor de practici, mi-e dor de milongi, de sălile de curs, de argentinieni, de case, de străzi, de dansatorii profesionişti esclusivişti, mândri, aroganţi, frumoşi.

Vreau să re-(re-???? de unde “re” când n-am călcat vreodată pe acolo?)văd BA, vreau să respir aerul bun, vreau să dorm toată ziua şi să fac ochi abea sprea seară, când se animează locantele, vreau să mănânc faimoasa vită argentiniană, să port după-amiaza rochiile obosite de practică şi seară să strălucesc în rochia pentru milonga, precum Cenuşăreasa la bal….
Mi-e dor de Jorge Luis Borges cu ale lui patimi... mi-e dor de Macondo, mi-e dor de povestaş, mi-e dor...

Vreau la Iguasu, cascada alba nascută din lacrimile nu ştiu cărei fecioare guarani …

Atât de multe amintiri mă leagă de acel tărâm, încât înţeleg de ce 5:45 a fost uimit de cât de acasă a fost acolo… Pe măsură ce merg mai adânc în depozitul memoriei, descopăr noi şi noi amintiri-despre-un-loc-în-care-n-am-fost, atât de multe încât încep să mă îndoiesc de coincidenţe. Tango-ul a intrat în viaţa mea într-o perioadă grea, încă una, iar dacă încep să gândesc, m-am întors mereu către ceva din acel tărâm fermecat, îndepărtat, poetic, magic, dulce, drag, necunoscut, familiar…

Trăiască multiplicitatea, unicitatea e plictisitoare!

Citesc bloguri. Diverse. Am preocupări diverse. Constat că am mai multe preocupări diverse. Constat că blogurile sunt centrate pe câte un subiect. Oarecare. Constat că oamenii cu mai multe preocupări, le separă. Inclusiv în bloguri. Am vazut patru bloguri care se cheamă la fel, cu mici diferenţe, care diferenţe se referă la conţinutul blogului: tango, moto, română, engleză. Este aceeaşi persoană. Nu există legături vizibile între lumile din bloguri. Eu le-am depistat pentru că am uitat numele blogului pe care îl ştiam: cel de tango, şi am căutat la întâmplare ce-mi aminteam. Aşa am descoperit „multiplele personalităţi”. Şi aşa am început să ma uit altfel la bloguri. Până acum citeam pur şi simplu. Acum am citit direcţionat. Tot ce citesc este pe un subiect. Nici un blog pe care l-am citit până acum nu e o poveste completă, e doar povestea unei felii din viaţa cuiva. Care poate fi cu totul altcineva în întregul lui decât este în felia respectivă.
Sau numai atât este omul respectiv?

(retractez: între timp l‑am descoperit pe zilnicul, cotidianul, dintre noi, dono. Mai e si nenea Boby. Şi vor mai fi fiind şi alţii...)

Mă întreb şi sar din întrebare în întrebare, fără a reuşi să găsesc un răspuns atât de repede pe cât găsesc întrebări. Îmi este frică să nu alunec în iraţional, pornind pe panta logică şi ajungând din raţionament logic în raţionament logic la absurd. Este posibil.

Sunt oamenii entităţi compuse din mulţimi diferite, ţinute laolaltă de…… ce?

Sunt oamenii un tot supus unui ţel unic, subordonaţi unei singure patimi? Asta nu, pentru că, începând cu mine, am mai multe contraexemple, dar există, argumentat tot cu exemple, şi astfel de specimene.

Care sunt majoritari? Unicii sau multiplii?

Cine reuşeşte mai bine? Câteodată am senzaţia că unicii, în unicitatea ţelului propus, au mai multe şanse de a-l atinge şi de a fi astfel împliniţi, decât multiplii care se împraştie între multiplele dorinţe/ţeluri/aspiraţii. Am vazut un multiplu certat din toate părţile pentru că nu e suficient de activ…. El este atât de activ pe cât poate, pentru că are mai multe activităţi şi le dedică fiecăreia câte un timp. Nu se poate hotărî care este mai importantă, probabil că fiecare îi este la fel de importantă. Cunosc sentimentul, nehotărârea, şi mai ales greutatea alegerii.

Am fost hiperactivă, şi mi s-a spus că mă împraştii, mi s-a reproşat că nu finalizez, mi s-au dat exemple celebre care prin abnegaţie şi voinţă au ajuns la definire. Am fost sedentară, cu activitate unică şi scop zero. Am fost foarte nefericită, deşi nu mă mai împungea nimeni că nu-s ordonată. Am revenit la agitaţie. Sunt obosită. Sunt fericită. Sunt doar un pic tristă pentru că nu pot îmbina toate plăcerile în timpul pe care îl am. O parte din timp o sublimez cu ajutorul tehnologiei: sunt o prezenţă virtuală, dacă nu mai pot fi una reală într-o comunitate. Când mă văd oamenii în carne şi oase, reacţiile sunt de genul: „ai fost bolnavă, ce faci, ţi‑e bine?, nu te‑am mai vazut de secole”, deşi mie îmi e cum nu se poate mai bine.

Nu o să-mi separ părţile. Am mai multe preocupări, fie. O să mă bucur de fiecare exact atât cât voi putea. Uite, un exemplu: nu mai plec la Nordkapp. S-a modificat schimbarea. Voi ajunge, poate, numai o săptămână, cu avionul! Asta pentru că vreau la tango, şi la mare, şi la schi, şi cine mai ştie ce mai vreau. Ei şi! Am decis că mă voi bucura de tot ce va mai veni, aşa cum va veni.

Trăiască multiplicitatea, unicitatea e plictisitoare!

Kawasaki

"Un tip îl sunã pe prietenul sãu cel mai bun:
- Scuzã-mã cã te deranjez chiar în luna de miere, dar am nevoie de sfatul tãu pentru o decizie crucialã. Suspectez de ceva timp cã sotia mã însealã. Semnele obisnuite... sunã telefonul si, dacã rãspund eu, cel care sunã închide. Sotia iese foarte mult cu "prietenele" ei si când o întreb cine sunt acestea întotdeauna îmi rãspunde "Doar niste prietene de la serviciu, nu le cunosti." Stau întotdeauna treaz si mã uit pe geam, ca sã vãd masina din care coboarã când se întoarce acasã, dar intotdeauna vine pe jos, pe alee; desi aud o masinã care pleacã de la coltul strãzii. Odatã am luat telefonul ei doar pentru a vedea cât e ceasul si a început sã tipe sã nu mai pun mâna pe telefonul ei.
În fine, niciodatã nu am deschis acest subiect cu ea. Cred cã în adâncul sufletului meu pur si simplu nu vreau sã aflu adevãrul, dar asearã a iesit iar si m-am hotãrât s-o pândesc. Am parcat motocicleta mea Kawasaki aproape de garaj si m-am ascuns dupã ea. Chiar în acel moment, când eram culcat dupã Kawasaki-ul meu, am observat cã prin învelisul de la supapa motorului pãrea cã se scurge putin ulei...
E ceva ce pot repara singur sau trebuie sã o aduc la service?"

Ce motoreta am eu? :)))))))))))))

Raliul Dakar isi ia tributul

Motoristul francez Pascal Terry, care participa pentru prima data la competitie, a fost gasit mort in timpul cursei din Argentina. Politia investigheaza decesul.

Organizatorii Raliului Dakar au informat ca motoristul francez Pascal Terry a fost dat disparut duminica, in tipmul celei de a doua etape a cursei, intre Santa Rosa si Puerto Madryn.

Terry a fost gasit intr-o zona de vegetatie densa, la circa 15 metri de motocicleta sa, fara casca si cu mancarea si apa langa el.

Va fi facuta o autopsie a motociclistului de la echipa Yamaha. Pascal Gilbert a fost coleg de echipa cu Terry.

Aceasta este prima viata pierduta in aceasta editie a Raliului Dakar, condus de Carlos Sainz, la auto, si de Marc Como, la moto ,si care a intrat in a 5-a etapa miercuri, intre Neuquen si San Rafael, Mendoza, Argentina.

Stire de ultima ora din Argentina: pilotul francez a facut un edem pulmonar ce a dus la stop cardiorespirator. Desi era dat disparut de duminica, o stire a organizatorilor ca ar fi terminat etapa a 4-a a dus la abandonarea cautarilor si implicit la moartea acestuia.

Odihneasca-se in pace...