Trăiască multiplicitatea, unicitatea e plictisitoare!

Citesc bloguri. Diverse. Am preocupări diverse. Constat că am mai multe preocupări diverse. Constat că blogurile sunt centrate pe câte un subiect. Oarecare. Constat că oamenii cu mai multe preocupări, le separă. Inclusiv în bloguri. Am vazut patru bloguri care se cheamă la fel, cu mici diferenţe, care diferenţe se referă la conţinutul blogului: tango, moto, română, engleză. Este aceeaşi persoană. Nu există legături vizibile între lumile din bloguri. Eu le-am depistat pentru că am uitat numele blogului pe care îl ştiam: cel de tango, şi am căutat la întâmplare ce-mi aminteam. Aşa am descoperit „multiplele personalităţi”. Şi aşa am început să ma uit altfel la bloguri. Până acum citeam pur şi simplu. Acum am citit direcţionat. Tot ce citesc este pe un subiect. Nici un blog pe care l-am citit până acum nu e o poveste completă, e doar povestea unei felii din viaţa cuiva. Care poate fi cu totul altcineva în întregul lui decât este în felia respectivă.
Sau numai atât este omul respectiv?

(retractez: între timp l‑am descoperit pe zilnicul, cotidianul, dintre noi, dono. Mai e si nenea Boby. Şi vor mai fi fiind şi alţii...)

Mă întreb şi sar din întrebare în întrebare, fără a reuşi să găsesc un răspuns atât de repede pe cât găsesc întrebări. Îmi este frică să nu alunec în iraţional, pornind pe panta logică şi ajungând din raţionament logic în raţionament logic la absurd. Este posibil.

Sunt oamenii entităţi compuse din mulţimi diferite, ţinute laolaltă de…… ce?

Sunt oamenii un tot supus unui ţel unic, subordonaţi unei singure patimi? Asta nu, pentru că, începând cu mine, am mai multe contraexemple, dar există, argumentat tot cu exemple, şi astfel de specimene.

Care sunt majoritari? Unicii sau multiplii?

Cine reuşeşte mai bine? Câteodată am senzaţia că unicii, în unicitatea ţelului propus, au mai multe şanse de a-l atinge şi de a fi astfel împliniţi, decât multiplii care se împraştie între multiplele dorinţe/ţeluri/aspiraţii. Am vazut un multiplu certat din toate părţile pentru că nu e suficient de activ…. El este atât de activ pe cât poate, pentru că are mai multe activităţi şi le dedică fiecăreia câte un timp. Nu se poate hotărî care este mai importantă, probabil că fiecare îi este la fel de importantă. Cunosc sentimentul, nehotărârea, şi mai ales greutatea alegerii.

Am fost hiperactivă, şi mi s-a spus că mă împraştii, mi s-a reproşat că nu finalizez, mi s-au dat exemple celebre care prin abnegaţie şi voinţă au ajuns la definire. Am fost sedentară, cu activitate unică şi scop zero. Am fost foarte nefericită, deşi nu mă mai împungea nimeni că nu-s ordonată. Am revenit la agitaţie. Sunt obosită. Sunt fericită. Sunt doar un pic tristă pentru că nu pot îmbina toate plăcerile în timpul pe care îl am. O parte din timp o sublimez cu ajutorul tehnologiei: sunt o prezenţă virtuală, dacă nu mai pot fi una reală într-o comunitate. Când mă văd oamenii în carne şi oase, reacţiile sunt de genul: „ai fost bolnavă, ce faci, ţi‑e bine?, nu te‑am mai vazut de secole”, deşi mie îmi e cum nu se poate mai bine.

Nu o să-mi separ părţile. Am mai multe preocupări, fie. O să mă bucur de fiecare exact atât cât voi putea. Uite, un exemplu: nu mai plec la Nordkapp. S-a modificat schimbarea. Voi ajunge, poate, numai o săptămână, cu avionul! Asta pentru că vreau la tango, şi la mare, şi la schi, şi cine mai ştie ce mai vreau. Ei şi! Am decis că mă voi bucura de tot ce va mai veni, aşa cum va veni.

Trăiască multiplicitatea, unicitatea e plictisitoare!